Abonare Online

:

Abonare Online

banner

Caută

Oraşul apusurilor

Miercuri, 24 Iulie 2019 11:33
  • Autor:  Sorenela RENIȚĂ

Lumina difuză se așterne fin de tot. Ceainicul șuieră. Torn un pic de apă fiartă peste infuzia deja pregătită.

Odată cu apropierea serii, ferestrele rămân larg deschise. Aici, la ultimul etaj, după câteva veri, dezvolţi un înalt nivel de rezistenţă la condiţii extreme. A fost și astăzi înădușitor. După 20-21.00, însă, mirosul de beton încins începe să se mai domolească și aerul devine altul. Un asemenea final al unei zile aride și obositoare face parte din lucrurile mărunte care îmi provoacă un sentiment special de împlinire și de apreciere. Ca bucuria de a regăsi ceva pierdut ce părea irecuperabil. Sau ca fericirea, după 10-12 ore de lucru să revii acasă, să îmbraci haine largi și să te-ntinzi pe canapea. Ori ca mirosul de așternuturi uscate afară iarna. Sau ca ploile reci de toamnă, savurate din „spatele” geamului, în „siguranţă”, cu o băutură caldă în mâini. Ori explozia de flori a arborilor în aprilie, când aromele ameţitoare ale primăverii îţi deschid singure ferestrele și îţi deapănă una dintre cele mai fascinante povești ale Naturii.


Acum esenţa puternică și aromată a ceaiului negru aburind se împletește cu răcoarea de afară. Razele soarelui se reflectă în vârtejul creat de amestecarea mierii, transformând-o într-o licoare magică. Bucătăria este inundată treptat de perdele difuze roz-albăstrui, apoi se-mbracă în roșu aprins.


...n-am cum să nu zâmbesc. E un „șmecher” în mrejele căruia am căzut încă de la bun început. El nu făcea parte din planurile mele iniţiale, dar circumstanţele au schimbat masa de joc și, în scurt timp, am devenit mai mult decât o vizitatoare. Avem o relaţie complicată. Din mai multe considerente. Ne mai despărţim ocazional. Apoi, revenim unul la celălalt. Și-așa de vreo șapte ani. Mulţi, care-l cunosc, sunt sceptici în legătură cu substanţa sa. Și-i înţeleg, pe de o parte. Până la urmă, „frumuseţea e în ochii privitorului”. Despre el ar trebui să-mi fie relativ ușor a scrie, dar, pentru că am ajuns să-i explorez subtilităţile, mi-e, de fapt, greu a-l defini. Însă, pot să zic scurt, clar și cuprinzător – (mă) Bucur(că)ești!

 

Ateneu

București. Ateneul Român

 

 ...șirul gândurilor îmi este întrerupt de o bătaie în ușă. Mă-ntreabă vecina dacă n-am, cumva, o șurubelniţă cu vârf de tip hexagon și-mi povestește, cât o caut, despre cum se anunţă vreme agitată în această noapte. La ea nu s-a uscat, încă, peretele și tavanul după ultima „ploiţă”. Îi împrumut unealta, revin la fereastră și la încă o cană de ceai. Asfinţitul capătă alte forme. Printre blocurile din depărtare se zărește o bilă de foc care încearcă, parcă, să alunge din jurul său, norii denși, întunecaţi ce au acoperit, ca o plapumă cu încreţituri fine, întregul cer. Pare a fi un câmp de luptă. Și-n același timp, parcă e o mare de pace. Liniștea de dinaintea furtunii. Furtuna de dinaintea liniștii.

 

„Orașul apusurilor” nu este o metaforă. În București am trăit, într-adevăr, cele mai expresive, chiar poetice lumini crepusculare (și nu doar). Aici, orizontul devine, deseori, o pânză vie, în plină schimbare, amintindu-ţi de circuitul culorilor în lucrările lui Van Gogh. Ori chiar în cafeneaua Van Gogh (Grand Café). Dar, pentru mine, Bucureștiul e și „orașul studenţiei” cu Facultatea de Istorie în inima sa, cu profesori profesioniști și sufletiști, cu „La Mama” în scurtele pauze dintre cursuri, cu nopţi nedormite citind și scriind, cu vizite pe la cămin și... vreo câteva petreceri; „orașul maturizării”, cu facturi de plătit, problemele chiriei de rezolvat, mâncare mai serioasă de gătit și nenumărate „interacţiuni” mai puţin reușite, cu birocraţia locului, de îndurat; „orașul lecţiilor de viaţă”, cu uși închise în nas, cu perspective, abordări și priorităţi regândite, cu cicatrici ce nu se văd; „orașul în eternă mișcare” cu Centrul Vechi insomniac și staţiile de metrou de la Victoriei/Unirii revărsându-se în orele de vârf; „orașul (re) întâlnirilor”, cu cel puţin o revedere surpriză o dată la câteva zile și o alta planificată, cu „mese rotunde” în jurul unui Dixit (ori alte jocuri de societate), cu ceaiuri în căni de jumătate de litru, cu dureri musculare de la râsete și dureri de cap de la plânsete, cu decizii spontane, discuţii despre viitor și revelaţii pe covor, cu prietenii alături... cu multe-multe altele...


Este, în fond, un „oraș-mozaic” atât în privinţa modurilor în care l-am perceput prin prisma experienţelor trăite, cât și prin a înfăţișării sale... lipsită de o anumită consecvenţă vizuală. Un bloc de tip comunist lângă unul de sticlă, lângă o clădire de importanţă istorică, lângă un monument arhitectural lăsat să degradeze nu reprezintă, din păcate, o imagine atipică pe pământurile dâmboviţene. 

 

S-a făcut noapte afară, deja. Vântul se-nteţește, legănând cu un pic de prea multă pasiune copacii. Atmosfera e tensionată. Furtunile de aici mă liniștesc, fiindcă odată cu ele, simt că mă descarc și eu de fulgere și tunete. Tavanul vecinei, însă, nu se va usca prea curând, așa că ea apreciază mai puţin asemenea vreme. Sting lumina din bucătărie și mă așez pe un scaun, de parcă aș fi la cinematograf sau la spectacol. Stropii strivindu-se de ferestre și asfalt (în curând băltoace), arborii culcându-se unul pe celălalt sau bătând palma/frunza și vocea niţel răgușită a norilor formează coloana sonoră. Între timp, cerul e ameţit de un dans... electric. Cu fiecare fulger, tresare o amintire în mine.

 

arcul de triumf

Arcul de Triumf 

 

Treptat, se derulează pelicula... Uite: Parcul Tineretului devenit palat de cleștar pe la sfârșit de ianuarie; cușca goală a lui Zdreanţă din curtea casei memoriale a lui Tudor Arghezi de pe strada Mărţișor; stuful pufos din Parcul Natural Văcărești, punctul de observare de pe ape și vidrele înotând nestingherite (mă mai aflu în capitală?); autobuzul de Chișinău virând-o de pe bulevardul Dimitrie Cantemir la dreapta, înspre Autogara Filaret. Uite: faţada Casei Poporului trecând prin metamorfoze grafice faine o dată la câteva secunde datorită iMappului (spectacol de lumini); Caru’ cu Bere - stilat și apreciat, indiferent de epocă, precum și vecinul său - Palatul CEC (de fapt, ca și multe dintre clădirile de pe Calea Victoriei - Casa Capșa, Palatul Cantacuzino/Muzeul Naţional „George Enescu” etc.). Uite: pasajul Macca-Villacrosse cu vitralii în culori calde și mese micuţe cencap numai bine în cadru; Ateneul Român cu statuia lui Eminescu în faţă, „adăpostind” „Gingașa și tandra mea fiară” sub cupola Sălii Mari; superba Școală Centrală (arhitect - Ion Mincu), unde am ascultat fragmente din Rebreanu și Eliade, împletind coroniţe de flori, cu ocazia Sânzienelor. Uite: priveliștea de pe Arcul de Triumf (cât poţi zări dincolo de vârfurile copacilor), plimbările pe malurile lacurilor din Herestrău, căsuţele pitorești din Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, clădirea în stil neoromânesc a Muzeului Ţăranului Român, unde a poposit expoziţia noastră fotografică „Ești floare de dor, Basarabie!”, orele petrecute savurând exponatele de la Muzeul Grigore Antipa. Uite... 

 

Pelicula se termină, într-un final (filmul continuă pe altele)... Furtuna s-a încheiat și ea. Zorii se  „crapă”, iar „Orașul apusurilor” devine și... „Orașul răsăriturilor”.

Rate this item
(0 votes)
Vizualizări 821 ori

Tranzactii

ASCULTĂ LIVE - ECO FM

Abonați-vă la site-ul nostru

Pentru a vă abona la site întroduceți adresa Dvs. de email în câmpul de mai jos

Cum ne puteți găsi

loading maps...
C: Adresa Noastra
13 str. S. Lazo,Chișinău,Republica Moldova