Abonare Online

:

EDITORIAL

  • MAREA UNIRE MAREA UNIRE
    Marele istoric și patriot Nicolae Iorga spunea că cea mai mare faptă din viaţa neamului nostru a fost înfăptuirea României unite, a statului unitar care a adunat la 1 decembrie 1918 aproape toate pământurile istorice locuite de veacuri de români. Această uriașă operă de reîntregire a…
    Join club

Abonare Online

banner

Caută

Invitatul de onoare - Ion Negură

Miercuri, 26 Septembrie 2018 07:18
  • Autor:  Gheorghe BUDEANU

Interviu cu Ion NEGURĂ, psiholog, profesor emerit al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, deputat în primul Parlament al R. Moldova, Parlamentul Independenţei:

 – Dle Negură, suntem la începutul unui nou an de învăţământ. Dumneavoastră, care aţi activat ani buni ca profesor și șef de catedră, puteţi să ne spuneţi care sunt astăzi cele mai grave probleme ale învăţământului universitar în Republica Moldova?

– În concepţia mea, cea mai gravă problemă astăzi pentru instituţiile superioare de învăţământ este numărul mic al candidaţilor la studenţie. Acest număr scade catastrofal. Câţiva ani în urmă, la Facultatea de psihologie de la „Ion Creangă” aveam până la opt grupe academice, iar acum de abia înjghebăm trei grupe. La alte facultăţi situaţia e și mai gravă.

Cauza principală este situaţia demografică, natalitatea a scăzut mult în ultimii ani, dar există și alte cauze, cum ar fi absorbţia candidaţilor de către alte state, în primul rând de către România, care oferă un învăţământ poate mai bun, diplome cu o mai mare prestanţă și mai generoase în șanse de a obţine o slujbă bine plătită. Penuria de candidaţi la studii a provocat o concurenţă acerbă între universităţi. Fiecare universitate dorește să atragă câţi mai mulţi candidaţi posibil și nu întotdeauna o face corect. Se mai întâmplă ca o anumită universitate să pună în uz tehnici de înmatriculare a studenţilor care s-o favorizeze doar pe ea, ceea ce pune în situaţii precare pe celelalte universităţi.
Apoi, pentru a păstra măcar acest număr mic de studenţi, profesorii sunt nevoiţi să manifeste o blândeţe exagerată faţă de învăţăceii lor. În cazul dat, profesorul se confruntă deja cu o problemă de ordin moral. El înţelege perfect că un anumit student nu merită notă pozitivă, dar, ca să nu-l piardă, i-o pune. Îmi amintesc îndemnul unui rector către profesori de a fi mai îngăduitori cu studenţii nu prea silitori: „Stimaţi profesori, nu vă tăiaţi creanga de sub picioare…”. De ce? Pentru că studentul care pleacă, pleacă cu tot cu contribuţia financiară și profesorii rămân cu o remunerare mai mică.
O altă problemă ar fi insuficienta dotare a activităţilor de predare. Numai datorită faptului că mai primim niște donaţii, mai elaborăm proiecte de achiziţie a mijloacelor logistice, că mai găsim niște filantropi care ne dau bani pentru cărţi și alte materiale, putem face faţă lucrurilor, căci din partea statului nu avem ce aștepta. Sărăcia noastră se reflectă negativ asupra tuturor sferelor de activitate, inclusiv asupra învăţământului. Probabil, și din cauza situaţiei pe care o avem, studenţii nu manifestă suficientă motivaţie pentru a studia. Ei vin la curs, își anunţă prezenţa, dar gradul de implicare a lor în actul învăţării este redus. Mulţi dintre ei știu din capul locului că nu vor lucra conform specialităţii obţinute. Profesorul intră în sala de curs cu gândul de a oferi studenţilor din cunoștinţele sale, de a lucra cu ei creativ, dar îndată își dă seama că nu prea are cu cine face acest lucru: studenţii își scot discret sau mai puţin discret tabletele și-și caută de treburile lor. Lucrul acesta nu poate să nu se răsfrângă negativ asupra stării de spirit a profesorului și a calităţii prestaţiei sale.
Ce să facă profesorul în asemenea împrejurări, mai ales atunci când vede că primește un salariu mizerabil și umilitor? Își amintește de soluţia clasică a moldovenilor – plecarea. Astfel, mulţi colegi de ai mei, foarte capabili, au plecat… Unde? Acolo unde poţi beneficia de o remunerare cât de cât decentă.


– Știu că aţi lucrat timp de mai mulţi ani și ca profesor de școală, aţi fost chiar pe post de director al școlii din satul natal - Bocani, raionul Fălești. Dacă aţi compara sistemul de învăţământ preuniversitar de atunci cu cel de astăzi, ce aţi avea de spus doamnei ministru Monica Babuc?
– Nu prea știu ce i-aș spune, pentru că școala din timpurile când eu lucram ca director și școala de astăzi sunt două lucruri absolut diferite. Nici nu e cazul să le comparăm. Poate, i-aș sugera să insiste și să izbutească ca diploma de bacalaureat să fie cea meritată. Ceea ce a început să întreprindă dna Maia Sandu întru a diminua corupţia în școală și a-i determina pe elevi să ia în serios învăţătura merită atenţie și continuare. Îmi amintesc un episod cu studenţii mei legat de acest subiect. Atunci când comuniștii au înaintat în Parlament cu mult tararam moţiunea de cenzură împotriva Maiei Sandu, i-am rugat pe studenţi să scrie în cinci minute ce impact a avut asupra lor la examenele de bacalaureat reforma propusă de Maia Sandu. Ce am observat? Două atitudini, două aprecieri. Studenţii care nu prea își dădeau silinţa să înveţe și aveau note slabe la evaluări, au scris că s-au simţit foarte stresaţi și că asupra lor reforma a avut o influenţă negativă, iar răspunsurile celor buni și foarte buni exprimau apreciere și satisfacţie pentru noile schimbări în învăţământ. O studentă a scris: „Eu sunt foarte mulţumită de reformă. Zecele pe care l-am primit la bacalaureat era zecele meu și eu m-am simţit mândră de mine: toţi doar știau că acest zece l-am meritat cu adevărat”.

Deci, doamna ministru Babuc ar trebui să insiste și să obţină condiţia ca nota de la examen să reflecte cât mai adecvat situaţia academică a elevului și să nu admită ingerinţa unor factori extra-academici în procesul de evaluare. Atunci și motivaţia învăţării va fi mai la nivel și responsabilitatea elevilor va crește.


– Activaţi de mulţi ani ca profesor la cea mai vestită universitate pedagogică din Republica Moldova, adică la principala instituţie care furnizează sistemului de învăţământ cadre pedagogice. De ce școlile noastre rămân astăzi fără învăţători?

– Explicaţia e aceeași – salariul care nu le permite să se împlinească ca intelectuali. Din această cauză ei își caută alte ocupaţii care să le ofere un salariu mai mare sau pleacă peste hotare, deși muncile care le prestează acolo ar putea fi dezonorante pentru un deţinător de diplomă universitară. Tragedia este că astăzi pe toate le hotărăște banul.

Eu am făcut o cercetare referitor la faptul cum își reprezintă oamenii de la noi puterea în sens de autoritate, dominaţie. Puterea este asociată cu banii. Pentru ca să ajungi la putere, trebuie să ai bani, iar dacă ai ajuns la putere, trebuie să te apuci de făcut bani. Postul sau relaţia de putere pe care ai obţinut-o o folosești pentru a pune la cale o afacere avantajoasă și aducătoare de bani. Așa procedează politicienii noștri și asta a învăţat societatea. Dacă pe timpul lui George Coșbuc oamenii, în special, ţăranii aveau obsesia  pământului, vă amintiţi revendicativul vers „Noi vrem pământ!” din poezia cu același nume, acum toţi vor bani și cât mai mulţi. Noi nu mai vrem pământ, noi vrem bani. Este o boală a întregii societăţi, dacă s-a ajuns până la aceea că părinţii, mamele își lasă copiii cu bunicii sau cu vecinii și pleacă în cele patru zări în căutare de bani… Deși îi înţeleg, nu accept jertfa cu care acești bani sunt obţinuţi. E prea scumpă plata și disproporţionată în raport cu consecinţele.


– V-aţi dedicat total pentru reașezarea psihologiei de limbă română pe temeiuri cu adevărat știinţifice în Republica Moldova. Ați vrea, dle Negură, să explicaţi cititorilor noștri ce înseamnă să fii psiholog și de ce e nevoie în societatea contemporană de asemenea specialiști?
– Oamenii noștri își exprimă mereu insatisfacţia faţă de viaţa de azi, mereu cârtesc și se plâng de parcă am fi pe Valea Plângerii, curat bocet naţional. Problemele psihologice cu care oamenii se ciocnesc nu sunt vizibile, nu sar în ochi. În prim plan ies problemele ce le afectează starea materială, fizică, de pildă, nu au bani, cum am spus mai sus, dar nu înţeleg că în spatele acestei probleme stă ascunsă o anumită problemă de ordin psihologic care o generează pe prima. Cu alte cuvinte, atunci când omul se află în careva dificultate, problema ar putea fi chiar el însuși sau mai bine zis, problema e în el: nu e suficient de harnic, nu e perseverent, nu l-a dus capul să ia decizia profitabilă, e în insuficienţă de inteligenţă, creativitate și responsabilitate faţă de sine și lume...

E nevoie de autocunoaștere și autoanaliză. Pentru că problemele și obstacolele sunt lucrurile ce ne însoţesc mereu și oriunde. Ca să le înţelegi, trebuie să te poţi autoanaliza și să vezi că eșecurile din viaţa de zi cu zi apar din niște cauze pur psihologice, apar pentru că există anumite lacune în sistemul tău de referinţă, de percepţie și de înţelegere a lumii. Dostoevski spunea: „Omul e o taină și eu cercetez această taină pentru că vreau să devin mai bun și mai împlinit”.

Anume psihologul poate descoperi problemele care deteriorează viaţa oamenilor și le produce necazuri. El, psihologul, în virtutea misiunii și priceperii sale, vine să-i ajute să găsească substratul psihologic al eșecului pentru ca ei înșiși să facă schimbarea cerută. Oamenii trebuie să înţeleagă că, dacă s-a întâmplat ceva rău, problema ar putea fi chiar ei înșiși sau să se afle în ei înșiși. Și atunci devine justificat apelul la un psiholog, care să-i facă să înţeleagă problema și să le ofere tehnici și instrumente de „reparaţii de sine”, de redresare a condiţiei lor psihologice. 

Să luăm, de exemplu, problemele legate de stres, neliniști, angoase, anxietăţi, depresie și alte supărări și patimi. Ele viciază foarte mult calitatea vieţii. Un alt exemplu: situaţia precară sub toate aspectele a societăţii de azi se datorează faptului că avem o calitate proastă a alegătorului. Un psiholog bun ar putea să formeze o gândire politică bună a cetăţeanului, o gândire care să-i permită să detecteze manipularea, minciuna, coruperea. Să distingă liderul adevărat de cel fals și să poată alege grâul de neghină, îndemnul lui Druţă. Dacă am putea ridica nivelul gândirii politice a societăţii, situaţia s-ar schimba cu mult. În bine, evident.


– Ca specialist în domeniu, cum apreciaţi actuala stare psihologică a societăţii noastre, dar și a politicienilor care favorizează o asemenea stare prin ceea ce fac?
– În acest sens, societatea noastră are mai multe metehne. Aţi urmărit, probabil, protestele organizate de aderenţii partidului Șor (ce denumire de partid năzdrăvană! Ce tupeu să botezi partidul cu numele tău!) împotriva partidelor de opoziţie PPDA și PAS, pentru că ele, vezi Doamne, le-ar închide magazinele sociale. E un nonsens să protestezi împotriva opoziţiei care, precum o știe și un elev din clasa a șaptea, nu are putere de decizie în ţară și, în consecinţă, nu poate nici închide, nici deschide magazinele lui Șor. Uimește faptul că nimeni dintre susţinătorii lui Șor nu pune fireasca întrebare: de unde el, Șor, a luat bani pentru această treabă, bănuiesc, foarte costisitoare.

Eugene Ionesco are o piesă, „Rinocerii” se numește. E despre cum oamenii își refuză condiţia lor umană, preferând să devină rinoceri și să însușească felul de a fi al rinocerului: brutal, iraţional, violent. Rinocerizarea e o aluzie la fascizarea conștiinţelor oamenilor sau la oricare altă formă de perversiune mentală. La câte avem ne mai lipsește șorizarea moldovenilor care să-i aducă la grămadă pe toţi cei care adoptă principiul: Fură, dar dă și la alţii. Oamenii trebuie să înţeleagă că, atunci când votează un hoţ și-l pun la putere, din acel moment ei nu mai sunt victime, ci complici. Toleranţa zero pentru politicienii care fură poporul – acesta ar fi sloganul cel mai potrivit pentru cetăţeni atunci când ei se produc pe rol de alegători.

Actuala stare psihologică a societăţii se mai caracterizează prin văicăreală. Oamenilor noștri nu le place nimic și veșnic se plâng de ceva. Aleg pe cine aleg, ca după ce l-au ales să-l ia la bășcălie. Că e hoţ, mafiot, corupt, prost. Uneori, chiar nu înţelegi de unde atâta putere de a cârti, blestema, batjocori. Cetăţeanul nostru la întâlnirile electorale nu cere de la candidat lămuriri asupra programului de guvernare, nici să discute fezabilitatea lui, dar acceptă bucuros concerte cu megastaruri care sunt plătite cu sume enorme. De altfel, din banii lui. În cazul dat, toată societatea noastră are nevoie de psiholog și marea vină pentru asta o poartă politicienii. Mă refer în special la „traseiști” și „traseism” – o boală foarte grea, ale cărei consecinţe le resimţim.

Partidul Democrat a venit în Parlament cu vreo 19 deputaţi, iar acum are 57 sau 58, ceea ce înseamnă că el, la momentul dat, nu mai reprezintă naţiunea, opţiunile ei, făcute la alegerile din 2014. Ar trebui un punct în Codul electoral și în Legea despre Parlament în care să fie scris negru pe alb: Dacă cineva s-a făcut deputat pe listele unui anumit partid, nu are dreptul să-și schimbe filiaţia.. În caz că apar anumite disensiuni cu partidul care l-a promovat (care pot fi înţelese, în anumite contexte) și cu care intră în incompatibilitate ideologică sau morală, sau de altă natură, să-și dea demisia, iar în locul lui să vină cineva din lista partidului, votată de cetăţeni. Astfel nu va mai fi loc pentru a schimba reprezentativitatea partidelor în parlament prin șantaj, cumpărare  și alte mijloace obscure și oculte.


– După ce aţi absolvit școala medie, aţi studiat la Facultatea de filologie a Universităţii din Bălţi, unde aţi avut ocazia să întâlniţi primele modele de intelectuali. E adevărat că, anume datorită lor, în anii studenţiei aţi pus la îndoială ceea ce promova ideologia sovietică? 

– Da, la Bălţi am avut noroc de cel puţin trei profesori care mi-au influenţat foarte mult gândirea și personalitatea și, drept consecinţă, viitorul și destinul meu.

Profesorul Gheorghe Rusnac, un mare patriot, un mare român, el ne preda istoria limbii. Comunicam mult în afara orelor, m-a invitat chiar la el acasă de câteva ori. Îmi dădea cărţi de elită pentru lecturare. Inclusiv cărţi care mi-au deschis ochii asupra unor lucruri sensibile: cine suntem, de unde venim, ce limbă vorbim… Vă imaginaţi: profesorul mi-a dat să citesc și să studiez opera politică a lui Eminescu, Marx despre români. A riscat, enorm a riscat. În acele vremuri, putea s-o păţească rău de tot, dacă aflau cei de la securitate.

Influenţat de el am început să reflectez asupra glotonimelor „limba moldovenească” / „limba română”, a raţiunii lor de a fi. Dacă o limbă, încercam eu să cuget, se distinge de altă limbă prin fondul lexical de bază și prin structura gramaticală, atunci limba moldovenească ar trebui să aibă un fond lexical de bază și o structură gramaticală diferite de cele ale limbii române. Or, e o evidenţă că fondul lexical de bază al limbii române și fondul lexical de bază al limbii moldovenești sunt aceleași. Tot așa și structura gramaticală. De ce atunci le numim diferit dacă ele sunt identice în elementele lor esenţiale? E un fals, am conchis. Descoperirea acestui fals cu propria-mi minte resetată m-a marcat. Din acel moment nu am mai crezut orbește în cele ce ne învăţau la cursurile de îndoctrinare și descopeream gradual și alte falsuri, și alte neadevăruri.

M-a influenţat mult și dna prof. Eliza Botezatu, care ne preda literatura clasică. Avea dânsa un farmec deosebit. Lecţiile ei semănau mai mult a spectacol literar decât a activitate didactică. Prin ea ne-am îndrăgostit de poezie și cu ajutorul ei am început să gustăm și să preţuim cuvântul frumos. Organiza serate literar-muzicale cu noi, ne învăţa cântece pe versuri de Eminescu și multe alte lucruri frumoase în orele ei de odihnă.

Un alt profesor, Valeriu Senic, avea darul de bun vorbitor în auditoriu. Făcea și el un fel de teatru poetic. Avea un comportament foarte democratic. O bucată de timp a locuit într-o cameră din căminul nostru, eram vecini, cum se spune. Intram pe la el ca să discutăm și să limpezim lucruri pe care mintea noastră nu le putea descâlci de sinestător. Cu regret însă, în anii ’88-89, când se dădea lupta pentru ca limba română să fie pusă în capul mesei pentru că e la casa ei, Valeriu Senic a ocupat o poziţie ostilă faţă de limba română. M-a uimit și m-a dezamăgit metamorfoza în renegat a lui Senic. Oricum amintirea despre Senic ca profesor este una luminoasă. 

Iluminarea mea în domeniul limbii și alte insight-uri s-au produs graţie anume acestor profesori, care se dedicau cu toată fiinţa lor în a ne crește ca intelectuali „liber cugetători”. 

 

– După studiile de doctorat la Universitatea de Stat din Moscova, aţi revenit la Chișinău, unde aţi continuat cariera la Institutul de cercetări în domeniul pedagogiei. Atunci v-aţi încadrat într-o mișcare de intelectuali numită „Noul val”. Ce însemna asta și de ce, oare, nu mai avem astăzi „valuri noi” de intelectuali? Ori avem?

– Atunci regimul sovietic provoca durerea noastră cea mare – deznaţionalizarea.

Vă amintiţi doctrina Suslov despre constituirea „poporului sovietic” ca entitate social-istorică distinctă, iar limba rusă ca liant al acestei comunităţi? Limba română era scoasă din uzul oficial, știinţific, cultural etc. Era amputată de funcţiile ei firești, devenind astfel o limbă de bucătărie. Toate ședinţele consiliilor noastre știinţifice se ţineau în limba rusă. Se cerea chiar ca tezele de doctorat la limbă și literatură maternă să fie scrise tot în limba rusă. Evident, intelectualitatea s-a revoltat.

Atunci un grup de intelectuali a redactat un manifest-declaraţie prin care s-a cerut ca limbii moldovenești să i se acorde statut de limbă de stat și să i se întoarcă veșmântul ei firesc - grafia latină. Manifestul, semnat de intelectuali cu prestanţă, a fost publicat în ziarul „Învăţământul public” și a declanșat mișcarea pentru limbă și alfabet care a culminat cu 31 august 1989. Acel nou val apăruse în cadrul mișcării democratice pentru restructurare, iniţiată și promovată de Gorbaciov, care a luat amploare și din care s-a născut mai apoi Frontul Popular.
Acum vremea s-a schimbat și odată cu ea s-au schimbat și valorile ca indicatori de comportament, în primul rând social. Dacă atunci a existat o iubire de neam până la sacrificiu, azi nu mai avem așa ceva. Acum toţi vor bani și pleacă unde pot face bani. Dacă moldovenii ar fi mai iubitori de neam și ţară, ei ar rămâne acasă și și-ar reașeza ţara pe temeiuri solide. Cu ei am construi o ţară foarte frumoasă, cum și-au construit-o japonezii sau nemţii, care au suferit două înfrângeri în războaie mondiale și care se aflau în situaţie mult mai rea de precum e a noastră. Mai adaug că atunci pe vremea primului val sau noului val, cum l-ai numit dumneata, exista o comuniune între intelectuali și popor, acum nu mai vedem așa ceva. Lumea e dezamăgită și dodonizată…


– Întotdeauna menţionaţi că Vasile Alecsandri v-a influenţat foarte mult dezvoltarea personalităţii în adolescenţă, că iubirea de neam de la el aţi învăţat-o și lui o datoraţi? De ce anume Vasile Alecsandri, dar nu Mihai Eminescu sau Adrian Păunescu, bunăoară?
– Adrian Păunescu nu putea, pentru că el e de o seamă cu mine. Pe Adrian Păunescu și Marin Sorescu i-am descoperit când eram în armată, unde mă abonasem la revista literară „Luceafărul” și în paginile ei am dat de dânșii. Da, Vasile Alecsandri m-a cucerit prin poezia lui patriotică, simplă, naivă chiar, dar care ţintea direct în inimă și în minte: „Adio, ţară scumpă și frumoasă/ O Moldovă, draga mea/ Cine pleacă și te lasă/ E pătruns de jale grea”. Aceste versuri le rosteam ca pe o rugăciune. Mă fascina poemul „Dan, căpitan de plai”, pe care nu mă mai saturam să-l citesc și să-l recitesc și care m-a învăţat ce înseamnă să-ţi iubești cu adevărat Patria. El, Alecsandri, a avut cea mai mare influenţă asupra constituirii identităţii mele naţionale și culturale atunci când le venise timpul, adică în adolescenţă. Cât privește Eminescu din vremea adolescenţei mele, el era prezent în biblioteci doar cu un volum de poezie lirică și filosofică. Mai târziu, la maturitate, am găsit poezia lui patriotică: „Doina” - „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”, de exemplu. 

Am avut un prieten, Adrian Nicolau, acum nu mai este. E plecat acolo de unde nimeni nu se întoarce. Dumnezeu să-l ierte. A fost un mare psiholog român, șef de catedră la Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași, care mi-a înţeles dorul de Alecsandri și mi-a organizat o excursie pe la Mircești, unde s-a născut, a copilărit și a vieţuit Vasile Alecsandri. A fost minunată această excursie! Nu o voi uita niciodată. 

 

– Ce aţi întreprins, ca intelectual basarabean, și care evenimente desfășurate până în prezent v-au marcat în anul Centenarului Unirii de la 1918?
– Din păcate, nu am reușit să mă angajez în acţiuni de rezonanţă majoră. Doar numai în discuţii particulare cu colegi, studenţi, prieteni, rude am promovat cât am putut ideea Unirii cu Ţara, ca soluţia cea mai viabilă de a ieși din dezastrul în care ne aflăm, din starea de deznădejde și lipsa de perspectivă. În Moldova noastră nu există posibilităţi de formare, de împlinire a personalităţii. Ieri, cuscra mea s-a întors din Canada, unde a stat două luni de zile la fiică-sa. Am întrebat-o ce diferenţă este între Canada și Republica Moldova. Ea a spus: „Canada e ţara posibilităţilor. Acolo, orișicine, care are oleacă de „glagore” în cap, poate să se realizeze și să-și valorifice potenţialul de care dispune”. Tragedia Republicii Moldova și a moldovenilor constă în aceea că nu oferă șanse de afirmare tinerilor moldoveni și să-și formeze un destin pe care l-ar merita ca oameni ce sunt.
Eu sunt convins și încerc să-i conving și pe alţii că, în asemenea situaţie, când RM este condusă de personaje care ne-au furat visele constant și cu îndârjire de la Independenţă încoace, singura soluţie dezirabilă și salvatoare ar fi unirea cu Ţara. Desigur, există și în România probleme. Mă dezamăgește și pe mine acest Dragnea, care seamănă leit, în plan politic, bineînţeles, cu Plahotniuc al nostru. Parcă ar fi fraţi gemeni. Toate ţările sunt conduse de președinţi sau șefi de guvern: Rusia e condusă de președintele Putin, Ucraina de președintele Poroșenco, România de președintele Iohanes și tot așa, în timp ce RM este condusă de … un coordonator, care e Vlad Plahotniuc. Ca la noi la nimeni, vorba lui Eminescu. El coordonează toate ramurile puterii și, în acest caz, nu mai putem vorbi despre RM ca despre un stat cu adevărat democratic.
Declaraţia de Independenţă, pe care am semnat-o, ca deputat al acelui Parlament, anume acest lucru l-a proclamat: Republica Moldova este un stat suveran, liber și democratic. Cu ce ne-am pricopsit astăzi? Cu un stat capturat de un personaj care s-a autointitulat coordonator.

El a pus mâna pe toate cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă, judecătorească. Asta s-a văzut și prin invalidarea recentelor alegeri din Chișinău. Prin invalidarea alegerilor din Chișinău, s-a comis o crimă extraordinară, s-a violat linia de discreţie, linia roșie. S-a atentat la dreptul sfânt al oamenilor de a-și alege propria conducere și a fost compromis sloganul care mobiliza oamenii să vină la alegeri -„Votul tău contează”. După invalidarea alegerilor primarului de Chișinău, nici votul meu, nici al dumneavoastră, nici al oricui nu mai contează, căci el poate fi invalidat de cineva cărui votul nostru nu e pe plac. Dar să revenim la berbecii noștri, cum ne îndeamnă francezii. Eu bănuiesc că în anul Centenarului se lucrează mult în subteran pentru a îndepărta Unirea. Acest lucru îl divulgă la suprafaţă Președintele de căpșună Igor Dodon. Mă tem că și coordonatorul îl susţine. Discret sau mai puţin discret, ca să nu înţeleagă chiar toţi ce se întâmplă, de fapt.


– În anii de renaștere naţională, aţi fost foarte activ, lucru apreciat atunci și de Frontul Popular din Moldova. Această formaţiune v-a înaintat și susţinut candidatura la alegerile pentru primul Parlament al Republicii Moldova. Aţi semnat în 1991, ca deputat, Declaraţia de Independenţă. Cum vă închipuiaţi atunci Independenţa Republicii Moldova peste 27 de ani? Dacă azi nu-i așa: de ce?

– Visul nostru, am spus asta mai devreme, a fost ca Republica Moldova să devină un stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască soarta în conformitate cu interesul naţional. Noi, deputaţii intelectuali din acel Parlament, speram la o reluare a scenariului din 1918 și chiar s-au făcut anumite pregătiri. Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Vina o poartă și conducerea de dincolo de Prut, nu numai noi. La 1 decembrie 1993 eu și câţiva deputaţi din parlamentul de la Chișinău am participat, ca invitaţi, la recepţia dată la Alba Iulia de președintele Ion Iliescu cu ocazia celei de a 75-a de la Unire. Președintele a considerat că e bine să ne salute și să ne strângă mâna fiecăruia dintre noi.
Ajuns în faţa vecinului meu din dreapta, unionist până în măduva oaselor, el, vecinul, l-a apucat pe Ion Iliescu de mână și l-a întrebat direct: „Când facem unirea, Dle Președinte?”.

Iliescu i-a răspuns: „Încă nu a venit timpul”. 

Colegul meu: „Timpul trebuie făcut să vină și cât mai repede, pentru că noi nu suntem veșnici”.

Asta e. Trebuie să ne tratăm de văicăreală și să forţăm lucrurile spre bine, altfel lucrăm pentru dușmanii noștri și în defavoarea neamului nostru. 

 

Rate this item
(0 votes)
Vizualizări 782 ori

Tranzactii

Recomandat

MEM Sigla

 

ASCULTĂ LIVE - ECO FM

Galerie Foto

Galerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_foto

Abonați-vă la site-ul nostru

Pentru a vă abona la site întroduceți adresa Dvs. de email în câmpul de mai jos

Cum ne puteți găsi

loading maps...
C: Adresa Noastra
13 str. S. Lazo,Chișinău,Republica Moldova