Abonare Online

:

EDITORIAL

Abonare Online

banner

Caută

Pământul care ne ţine: cât îl iubim?

Luni, 16 Ianuarie 2017 09:09
  • Autor:  Alecu Reniță

     Au trecut aproape trei decenii de când în presa cenzurată din R.S.S. Moldovenească s-au strecurat primele aluzii și informaţii că ar exista o legătură între degradarea mediului înconjurător și sănătatea populaţiei. Conducerea comunistă de atunci nu obosea să mintă lumea de la tribunele oficiale că nu poate exista nici o legătură între sănătatea cetăţenilor sovietici și starea naturii înconjurătoare.

Au trecut aproape trei decenii de când am fost acuzaţi de comitetul central și academia de știinţe, prin gura lui Jucenco, că noi, câţiva denigratori ai realizărilor măreţe ale socialismului multilateral dezvoltat, oploşiţi în redacţia săptămânalului „Literatura şi Arta”, dezinformăm o pinia publică și creăm panică în rândurile oamenilor muncii din U.R.S.S. Timpul s-a scurs fulgerător, dar mă întreb în ce măsură s-au schimbat realităţile, abordările oficiale și percepţiile colective de la 1985 până în 2011 în privinţa relaţiei mediu-sănătate?

     Un subiect tabu
În unele societăţi în evoluţie sau tranziţie, uitarea e mai puternică decât recunoştinţa. Cred că o bună parte din moldoveni încă nu conştientizează că acolo unde domină uitarea, demnitatea e strâmtorată, umblă cu capul spart sau chiar e absentă. Încă nu se înţelege că memoria colectivă, cultul faţă de contribuţiile și sacrificiile înaintașilor, cunoașterea istoriei, respectul faţă de personalităţile și luptătorii neamului, dragostea faţă de limba maternă și pământul natal, solidaritatea naţională și recunoștinţa consângenilor faţă de generaţiile care s-au zbătut să păstreze întreagă moșia strămoșească, sunt pietrele de temelie ale unei ţări și formează liantul de demnitate al fiecărei naţiuni. Ar fi bine să se știe că marile bătălii pentru deşteptarea naţională și socială în R.S.S.M. au început în anul 1985 de la câteva subiecte „nevinovate” legate de starea naturii din Moldova. Atunci, nimic nu prevestea declanșarea unor procese de lungă durată, cu antrenarea a mii și mii de oameni în dezbaterile publice. A. Jucenco, președintele AȘM, care avea misiunea să elaboreze și să legifereze „Programul de lungă durată (1985-2005) de protecţie a mediului înconjurător din R.S.S.M.”, în tradiţionalul stil comunist a adunat în pretinsul „program” o sumă de minciuni și, conform uzanţelor formale, a organizat câteva „discuţii” pentru a raporta partidului că la elaborarea documentului a participat și „poporul”. Merită să fie scrisă o carte aparte despre polemicile iniţiate de oamenii de creaţie pe marginea Programului, de confruntările curajoase dintre jurnaliștii şi scriitorii care publicau în „Literatura și Arta” și „savanţii” din bastionul ideologic al partidului comunist - academia de știinţe. Lupta, desigur, a fost inegală și puterea comunistă nu s-a sinchisit să implice împotriva oamenilor de creaţie serviciile speciale cu metodele lor perverse de intimidare pentru a promova un Program fictiv, încărcat de neadevăruri. Ceea ce îmi amintesc cu exactitate, a fost că la un moment dat supărarea cea mai mare din partea lui Jucenco și a partidului a venit de la o afirmaţie publică de-a lui Alexandru Sefer. Acesta a declarat că există o legătură directă între starea naturii și sănătatea oamenilor, că otrăvind cu chimicale mediul înconjurător otrăvim populaţia, că, accentua colegul nostru, „poluarea mediului degradează spiritual generaţia actuală, înrăiește omul, îl face irascibil, indiferent, slăbește productivitatea lui de muncă, provoacă mutaţii genetice, cu grave urmări ereditare, că mortalitatea infantilă, îmbolnăvirile grave precoce și îndeosebi debilismul apar, mai ales, din cauza poluării mediului înconjurător”. Nimerise în zece! Ura nomenclaturiștilor și acuzaţiile care au căzut pe capul nostru nu pot fi înţelese astăzi de oamenii care s-au născut și au trăit într-o societate democratică, liberă. Cert este că, atunci, conducerea comunistă a dat indicaţii ca vocea ecologiștilor să dispară împreună cu purtătorii ei și a interzis ca în mass-media să mai fie făcută vreo aluzie la legătura dintre natura în agonie și sănătatea celor peste 4,5 milioane de moldoveni supuși unui adevărat război chimic prin agricultura de tip sovietic. Practic, până la prăbușirea imperiului răului, în ecologie, cel mai tabu subiect a fost influenţa degradării mediului asupra sănătăţii oamenilor or, cum se spune astăzi, relaţia mediu-sănătate.

 

     De ce atâta frică?
Toată ideologia comunistă se sprijină pe minciună, dictatură, manipulare și teroare. În Uniunea Sovietică, poporul nu avea dreptul la puterea reală, la adevăr și opinie. Ceea ce spunea și declara partidul comunist era singurul „adevăr” acceptat şi i se lua capul celuia care îl punea la îndoială. Când era vorba de natură, una din cele mai criminale şi perverse minciuni oficiale, care curgea zilnic de la radio şi televiziune, din organele partidului, de la adunările „truditorilor” era că chimicalele sunt salvarea umanităţii, că aplicarea lor în agricultura sovietică e o minune care nu dăunează sănătăţii oamenilor. Un mit fabricat de ideologia comunistă şi băgat cu forţa în capul mulţimilor îndoctrinate! Ce se întâmpla cu pământul care înghiţea anual zeci de mii de tone de otravă şi care era starea sănătăţii oamenilor ce lucrau cu chimicale, nimeni din muritorii de rând nu ştia, iar preşedintele academiei şi conducătorii comunişti, deşi deţineau o informaţie reală, ascundeau ca pe cel mai mare secret de stat, adevărul despre influenţa chimicalelor asupra naturii şi oamenilor. Cei din biroul politic al partidului comunist ştiau că, dacă lumea din colhozuri ar afla adevărul despre consecinţele chimicalelor asupra sănătăţii lor, agricultura moldovenească s-ar prăbuși, nimeni nu va mai rămâne să lucreze într-o zonă a bolilor și a morţii. După mai multe încercări, cenzura a scăpat în „Literatura și Arta” dezvăluirea că „circa 40 de mii de mecanizatori, care lucrează direct și indirect cu chimicale suferă de boli grave și media lor de viaţă este de 45 de ani”. Lumea de la sate, din agricultură, a început să fie neliniștită, apoi să protesteze, să le ceară socoteală președinţilor de colhoz și liderilor de partid despre cauzele adevărate ale realităţii că majoritatea mecanizatorilor de la staţiile de chimicale mor de cancer cu mult înainte de a ajunge la pensie. Unul din cei mai terorizaţi redactori-șef din perioada ocupaţiei sovietice, poetul Nicolae Dabija, mărturisea într-un articol: „În 1987, Ministerul Agriculturii, care era responsabil și de ecologia din republică (el polua și tot el supraveghea), expediase o scrisoare la redacţie plină de revoltă, prin care se plângea că din cauza articolelor lui Alecu Reniţă în acel an ministerul nu recoltase decât câte 10 contenere de grâu la hectar, sugerându-ne să pedepsim vinovatul”. De la o distanţă de peste un sfert de veac, se vede și mai bine că frica cea mare a conducătorilor comuniști din fruntea Moldovei venea din crima premeditată care o făceau zi de zi împotriva a 4,5 milioane de oameni, ascunzându-le adevărul și distrugându-le sănătatea, aducându-le cancerul și moartea, otrăvindu-le casa, pământul, apele, aerul, alimentele și furându-le dreptul la viitor și la viaţă.

 

     Moştenirea de la „fratele mai mare”
R.S.S.Moldovenească, în perioada de ocupaţie sovietică (1940 -1941;1944 -1991), a servit pentru ideologii din Kremlin drept poligon experimental, unde s-au derulat mai multe proiecte diabolice legate de exterminarea, îndobitocirea, distrugerea fiinţei naţionale a românilor de la Est de Prut. Degradarea habitatului și mediului de viaţă al moldovenilor, formarea unor mentalităţi colective neglijente și dispreţuitoare faţă de natură, făcea parte din proiectele importante ale ideologilor comuniști. Exploatarea sălbatică a resurselor naturale, „valorificarea” criminală a ecosistemelor, lichidarea aproape definitivă a zonelor umede, a bălţilor și gârlelor, distrugerea reţelei hidrografice naţionale prin „corectarea” celor peste 3.000 de râuri mici, mutilarea luncilor Prutului de Jos și a Nistrului, otrăvirea pământului cu sute de mii de tone de chimicale, vlăguirea celebrelor soluri basarabene și provocarea eroziunilor pe aproape două milioane de hectare, micșorarea suprafeţelor împădurite până la 8% din teritoriu, sărăcirea până la refuz a biodiversităţii, secretizarea de către armata a 14-a și ascunderea la depozitul de la Colbasna a peste 60 mii de tone muniţii necunoscute, reducerea enormă a capacităţii naturii de a menţine un echilibru ecologic, creșterea considerabilă a cancerului și bolilor legate de degradarea mediului înconjurător - toate acestea și încă multe altele fac parte din moştenirea lăsată de „fratele mai mare” pe pământul năpăstuit al Moldovei. După prăbuşirea URSS, din păcate, în R. Moldova nu a existat suficientă voinţă politică pentru o inventariere obiectivă şi documentată a dezastrului ecologic pe care l-au lăsat drept moştenire ideologii de la Kremlin. Spaima de a nu supăra Moscova a rămas o dominantă a conducerii „independente” de la Chişinău. Astfel, au fost ascunse sau distruse mii de probe, care ar fi demonstrat că Uniunea Sovietică a purtat un adevărat război chimic şi ecologic împotriva moldovenilor.  Oricum, alte mii de crime împotriva naturii moldoveneşti vor putea fi privite cu ochiul liber încă multe decenii înainte. „Monumentul” administraţiei sovietice de la Cişmichioi, Vulcăneşti, acolo unde strategii comunişti au îngropat şi au făcut un koktail din peste 4 mii de tone de chimicale cu termen expirat, nu poate fi ascuns, după cum nu pot fi ascunse nici cele peste 3 mii de râuri mici, transformate în canale de scurgere a deşeurilor, nici cele o sută de mii de hectare de dealuri, care au lunecat la vale, nici cele 8-9 mii de tone de poluanţi organici persistenţi lăsaţi de izbelişte în depozitele părăsite, nici cele circa 200 de mii de fântâni cu apă poluată. Practic, în anul 1989 apa din toate fântânile nu corespundea standardului de apă potabilă, deși peste trei milioane de moldoveni consumau apă numai din fântâni. Dar, mai ales, nu pot fi ascunse miile și miile de colhoznici, care au fost băgaţi cu zile în mormânt...
Moștenirea lăsată e cea mai costisitoare și grea povară pentru cetăţenii Moldovei, care au ajuns să aibă cea mai mică speranţă de viaţă din Europa. Cred că azi discipolii lui Jucenco nu mai au tupeul de odinioară să ţipe de la tribunele oficiale, că „numai debilii pot să afirme că o natură bolnavă înseamnă o populaţie bolnavă”.

 

     Dincolo de mituri şi minciuni
Mai întâi „Literatura și Arta”, iar mai apoi Mișcarea Ecologistă din Moldova și revista naţională „NATURA”, înregistrate oficial în anul 1990, au avut o contribuţie esenţială la informarea și sensibilizarea factorilor de decizie și a populaţiei la problemele de mediu și sănătate. Datorită lor, treptat, a crescut un grup puternic de jurnaliști de mediu, de oameni de creaţie, la radioteleviziunea naţională, în redacţiile gazetelor republicane și raionale, care au reușit să spargă zidul tăcerii și să spună o parte din adevăr despre starea reală a sănătăţii naturii și a oamenilor. Mitul despre salvarea umanităţii prin chimizarea agriculturii s-a spulberat, lăsând în urmă o natură grav bolnavă, ape otrăvite, produse agricole intoxicate, oameni chinuiţi de boli și doborâţi de cancer. După desprinderea R. Moldova de imperiul răului, liderii Mișcării Ecologiste din Moldova au considerat oportun să coboare de pe baricade și să privească dincolo de mituri și minciuni, dincolo de moștenirea sovietică și să adapteze viziunile și abordările lor la condiţiile unui stat independent, care își propunea să îmbrăţișeze valorile occidentale, inclusiv cele ecologice. Astfel, în urma dezbaterilor constructive din cadrul Mișcării Ecologiste din Moldova, al cărui deputat în Primul Parlament deţinea funcţia de vice-preşedinte al comisiei de ecologie, s-a ajuns la concluzia ca timp de un deceniu (1991-2001) direcţiile principale în ocrotirea mediului înconjurător să fie:
1.Elaborarea legislaţiei ecologice și crearea cadrului juridic naţional;

2.Organizarea și fortificarea Autorităţii Centrale de Mediu;

3.Stimularea și dezvoltarea sectorului neguvernamental de mediu, a unei comunităţi ecologice;

4.Orientarea spre politicile, legislaţia și standardele de mediu europene, integrarea cât mai rapidă a R. Moldova în sistemul de securitate ecologică a ţărilor din Uniunea Europeană.

 

Astăzi, după două decenii de la acele decizii fundamentale luate de conducerea Mișcării Ecologiste din Moldova, putem să constatăm că liderii acestei organizaţii, în anul 1990, au avut viziunea, curajul și voinţa politică de a orienta ecologia naţională pe un făgaș modern și european. Un mic bilanţ ne arată că, până în anul 2000, Parlamentul R. Moldova a promovat 26 de legi ecologice şi a ratificat cele mai importante 17 Convenţii şi Acorduri internaţionale de mediu. Din anul 1998, Autoritatea Centrală de Mediu, după lungi dezbateri și confruntări în interiorul Parlamentului, a obţinut statutul oficial de Minister. Sectorul neguvernamental ecologist s-a extins la peste o sută de ONG, iar politicile de mediu moldovenești au fost orientate definitiv spre standardele ecologice europene. În anul 1993, Comisia de ecologie a Parlamentului a organizat la Chișinău Conferinţa internaţională „Mediul și Sănătatea în R. Moldova”, conferinţă la care s-au demonstrat mai multe adevăruri despre ecocidul suportat de natura și populaţia Moldovei, astfel punându-se capacul pe minciunile sovietice și academice și deschizându-se drumul spre o abordare realistă și corectă a problemelor de mediu și sănătate. Merită să mai menţionăm că la propunerea Mișcării Ecologiste din Moldova, în Constituţia R. Moldova adoptată în 1994 s-a reușit promovarea art. 37 care garantează dreptul moldovenilor „la un mediu sănătos”.


     Un deceniu de vorbe goale 

Din păcate, după anul 2001, ecologia naţională a rămas fără acoperire politică în Parlamentul R. Moldova, fapt ce a permis apariţia unor„efemeride strategice”, care la rândul lor au generat în domeniu un lanţ de experimente nereușite și falimentare. În rezultat, în timpul dictaturii (2001-2009), Ministerul Mediului a devenit un serviciu de pompieri sau de pompe funebre, iar o legislaţie avansată în loc să fie implementată, treptat a fost slăbită și transformată în buchie moartă. Deși au fost fabricate o puzderie de strategii, timp de un deceniu Ministerul nu a avut o viziune clară de evoluţie, pulverizându-se în treburi mărunte, insignifiante. Stilul vicios de a mima activitatea a făcut ineficientă Autoritatea Centrală de Mediu. Protecţia mediului, dintr-un domeniu prioritar și prestigios, a ajuns unul periferic și decorativ. Cam aceeași soartă au avut celelalte ministere căzute sub„îndrumarea înţeleaptă a partidului comunist”. Nici ministerul sănătăţii nu a făcut o excepţie. Și acolo, mult s-a vorbit şi puţin s-a făcut.

Drept exemplu de „realizări pe hârtie” poate servi „Planul naţional de acţiune pentru sănătate în relaţie cu mediul”. Adevărul este că sănătatea mediului împreună cu sănătatea populaţiei au ajuns o frază goală în gura ciracilor lui Voronin. Un deceniu pierdut, un deceniu de eșecuri, care au adus R. Moldova în lista celor mai sărace ţări și în lista cetăţenilor cu cea mai redusă speranţă de viaţă din Europa.


     Perspective?
R. Moldova nu poate fi la infinit un papagal care repetă câteva cuvinte învăţate la Strasbourg, Bruxelles sau Moscova. Grija pentru sănătatea oamenilor nu înseamnă rapoarte umflate și mincinoase, ci transformări radicale menite să îmbunătăţească calitatea vieţii în R. Moldova. Uniunea Europeană ne ajută, dar nu va veni să muncească în locul instituţiilor de stat și a cetăţenilor moldoveni. Uniunea Europeană ne oferă un model de viaţă civilizat, dar nu-și propune să ne facă fericiţi cu tancurile, așa cum a procedat Uniunea Sovietică. Nu asistenţa medicală trebuie să fie pe prim-plan, ci grija pentru păstrarea integrităţii naturale a ecosistemelor, care garantează sănătatea speciilor și a oamenilor. Perspective?
Pentru relaţia mediu-sănătate, e nevoie să se treacă la investigaţii complexe privind ecosistemele, bazinele hidrografice, biodiversitatea și comunităţile umane. E nevoie să se implementeze o monitorizare integrată asupra tuturor intervenţiilor în mediul înconjurător, să se utilizeze metodologiile europene și cele ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de supraveghere și evaluare a impactului mediu-sănătate. Astfel, în cele din urmă, trebuie să avem o cuantificare exactă a intervenţiilor umane în ecosistem și a impactului lor asupra factorilor de mediu și asupra populaţiei. La fel, se cer revăzute și regândite politicile comune ale Ministerelor Mediului și Sănătăţii. La fel, cred că „Planul naţional de acţiune pentru sănătate în relaţie cu mediul” poate fi reactualizat, ca să devină un Program comun al mai multor instituţii de stat, academice, profesionale și civile. În fine, mai sper că cetăţenii vor conștientiza că orice agresiune, otrăvire sau distrugere a naturii reprezintă un pericol de boală și moarte și pentru ei, că majoritatea oamenilor ar trebui să înţeleagă că încă înainte ca natura să moară, specia umană își va semna certificatul de agonie și deces, mai sper că oamenii vor găsi în ei suficientă voinţă, inimă și raţiune ca să apere și să îngrijească mediul în care trăiesc. Planeta albastră e atât de frumoasă în Univers și ne-a fost dăruită de Dumnezeu să ne bucurăm de spectacolul și miracolul vieţii. De ce s-o distrugem, de ce să ne distrugem? O întrebare strigată în pustiu?

 

Articol apărut în cartea „Sănătoşi într-un mediu sănătos”, Chişinău 2011
Variantă prescurtată.

Rate this item
(0 votes)
Vizualizări 2390 ori

Tranzactii

Recomandat

MEM Sigla

 

ASCULTĂ LIVE - ECO FM

Galerie Foto

Galerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_fotoGalerie_foto

Abonați-vă la site-ul nostru

Pentru a vă abona la site întroduceți adresa Dvs. de email în câmpul de mai jos

Cum ne puteți găsi

loading maps...
C: Adresa Noastra
13 str. S. Lazo,Chișinău,Republica Moldova