Copii educaţi la distanţă
natura.md
Mar 27, 2023 09:28
1237
0
Zilele acestea intru în casă și deodată simt acel miros al copilăriei. Miros de bucate, de prospețime, de zeamă, așa cum era pe atunci când problemele nu existau și lumea era privită prin ochelarii roz. Atunci când vrem să retrăim starea de siguranță, protecție, iubire necondiționată, ne refugiem în copilărie.
Acest sentiment l-am retrăit și eu doar pășind pragul apartamentului. Mama a venit în ospeție și, desigur, primul lucru pe care îl face e să meargă la bucătărie să pregătească gustoșenii cărora doar ea le știe secretul. Ar vrea să-mi transmită și mie din secretele culinare, dar mă lasă-n pace știind că nu prea mă atrage această lume.
Copilăria mea a fost marcată de dorul de mamă. Greutățile vieții au determinat-o să lase casă și masă și să se ducă în lumea mare pentru o bucată de pâine mai bună pentru noi. De asta, zilele, când mama venea acasă, pentru noi erau sărbători. După școală mămica mă trimitea să-mi fac lecțiile în timp ce ea trebăluia prin bucătărie. În casă mai pătrundea uneori mirosul de bucate cu toate că mămica avea mare grijă să păstreze casa în curățenie și mirosul de prospețime.
Acest sentiment de dor l-au trăit mii de copii și-l mai trăiesc, pentru că multe mame au plecat și pleacă de-acasă dorindu-și o viață mai bună pentru pruncii lor. Așa și a apărut ideea de concurs național „Scrisoare mamei” care mulți ani la rând a avut un succes fulminant. Cel puțin 5000 de copii își trimiteau scrisorile pline de dor și de dragoste pe care voiau să le împartă cu noi. Le citeam plângând. Citeam și plângeam, citeam...
E plăcut acel sentiment când, la maturitate, vii acasă și acolo o găsești pe mama. Mă întâmpină cu zâmbetul larg și mă trimite, ca prin tradiție, să-mi fac lecțiile, că ea are grijă de toate. Retrăiești sentimentul de protecție, te simți copil. Acum sunt profesoară și mă pregătesc alt fel de lecții, dar parcă nimic nu s-a schimbat.
Între timp mă sună mămica unei eleve. Lucrează în Italia și face tot posibilul ca fiicei să nu-i lipsească nimic. A fost cândva educatoare în sat, dar cu așa salariu nu poți întreține patru copii - să le plătești studiile, să le asiguri meditații, îmbrăcăminte, o viață decentă. A plecat în Italia, dar inima îi este ruptă în două. O parte - acolo, o parte - aici. Spre deosebire de generația mea, când nici măcar telefon fix nu aveam, acum posibilitățile de comunicare sunt altele.
O telefonează în fiecare zi. Are fată mare și vrea tot ce e mai bun pentru ea. Dar cum să educi un adolescent de la distanță? Acesta e un caz frumos, când copilul conștientizează valoarea sacrificiului pe care îl face mama, știe cât de mult contează să prețuiești banul muncit și să arăți recunoștință față de mama care vrea să-i ofere ceea ce ea însăși nu a avut pe când era de seama ei.
„Fac un sacrificiu enorm, spune mama. Nu știu cum e mai bine. Anii pe care i-am trăit la distanță nu-i va întoarce nimeni. Vreau seara să-mi îmbrățișez fata, vreau să o văd cum crește, să îi ascult problemele și să o susțin. Întotdeauna îmi spune că totul e bine, dar cine știe... Conștientizez că acest timp pe care l-am fi petrecut împreună, nimeni nu ni-l va întoarce. Dar, sunt nevoită...”. Am ascultat-o cu câtă mândrie și dragoste vorbește despre toți cei patru copii pe care i-a „pus pe picioare”, rând pe rând.
E vorba despre sacrificiul unei mame, dar și despre o oglindă a societății noastre. Acești ani importanți nimeni nu-i va întoarce. Părinții își educă odraslele de la distanță așa cum pot. Așa crește o societate pe sechele. Așa se formează generații care, rând pe rând, iau calea pribegiei pentru o viață mai bună pentru copiii lor. Unii păstrează omenia și valorile, cum e cazul elevei mele, alții însă își fac din ban o valoare. Așa se construiește societatea dezbinată.
Oare când vor reveni moldovenii acasă? Când vor putea avea o viață decentă în țara lor? Întrebări retorice...
Autor: Elena VOROTNEAC
Susține Natura.md: Devino Patron!
