Întreabă Nistrul

– Dacă vrei să afli dramele deportaților, întreabă Nistrul, și-ți va spune. Pe el nu-l poate deporta nimeni, mă îndeamnă călăuza, cea mai bună dintre toate călăuzele posibile, și-mi zâmbește cu amar.

Însă ochii lui sinilii refuză să zâmbească, preferă să scruteze versanții abrupți, deseori stâncoși, brăzdați de șisturi ruginii, printre care șerpuiește fluviul, molcom ca o iluzie sub vipiile amiezii, cu apele de culoarea oțelului. Din când în când stăruie cu aparatul foto la ochi, căutând cel mai potrivit unghi, și-l găsește întotdeauna. Va surprinde ceva irepetabil. Zăpușeala a încremenit totul, chiar și cicadele au amuțit. Timp în care eu nădușesc cât doi cai la un loc. E irespirabil.

– Așa mi-a spus un bătrân dintr-un sat, pe la sfârșitul anilor ’70, când eram student. M-a sfătuit să-ntreb Nistrul, murmură călăuza, ca pentru sine, parcă evitând să spargă tăcerea de plumb topit.

Cuvintele lui rămân cu mine. Da, mă gândesc, avea dreptate bătrânul acela. Vocea lui va fi fost ecoul măcelului urmat de alte măceluri. Vocea lui va fi fost țipătul morților și al dramelor nespuse, al hecatombelor și al înstrăinării în Siberii de gheață. Scâncetul neauzit al copiilor aruncați din trenuri. Țipătul dezmembrării, al foametei, al spaimei și al memoriei neregăsite. Cineva, cândva, va trebui să o readucă acasă. Va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși. Va fi vai de noi. Asta îmi amintește de ”Uriașul îngropat” al lui Kazuo Ishiguro. Știu prea bine de ce. E motivul pentru care cuvintele călăuzei persistă încă în mine, se rostogolesc de colo-colo și-mi răsună în timpane ca o incantație ce-și reclamă reversul. E irespirabil. Doamne, ce cald e.

– Dacă vrei să afli adevărul despre morții căzuți în ’92, în timpul războiului cu Rusia, dacă vrei să afli calvarul, zvârcolirile și răstignirile celor pieriți, întreabă Nistrul, și-ți va spune. Pe el nu-l poate împușca nimeni, îl îndemn, într-un târziu, cumva sărind peste decenii. Călăuza îmi face cu ochiul,
clătinându-și obrajii și afișând același zâmbet amar.

– Da. Te-ai prins. Așa-i aici.

Și mă bate pe umăr, ca și cum m-ar încuraja să nu uit ce abia am zis. Apoi scoate o batistă din buzunar, o despăturește tacticos și-și șterge broboanele de pe tâmple. E al dracului de cald. Soarele alunecă pentru câteva secunde pe sub un smoc de nor alb și zdrențuit, moment în care apele Nistrului devin vinete ca pielea unui trup înecat. 

Așa-i aici, îmi spun. Totul e cum pare și nimic nu rămâne la fel. Măști schimonosite ale altor măști schimonosite. Oglinzi deformate. Asta până în momentul în care vom dezgropa, în sfârșit, uriașul. Pentru a ne asuma trecutul recent, dincolo de frică și rușine. Pentru a putea fi din nou împreună, fiindcă altfel nici nu se poate. Pentru a nu mai vorbi, în aceeași limbă, doar despre întrebările pe care ar trebui să i le adresăm Nistrului, ci și despre răspunsurile lui, ale Nistrului, care de fapt sunt răspunsurile noastre. Un fluviu de răspunsuri. Da, e irespirabil. Cineva trebuie s-o facă. Va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși. 

Zăbovim, de minute bune, pe malul râpos de la Mărcăuți. Panorama e de poveste. Fluviul face o buclă generoasă și se pierde treptat, la stânga, șerpuind printre dealuri abrupte și aproape pustii, în timp ce, la dreapta, lasă loc unor pante line pe care sunt împrăștiate unele dintre cele mai pitorești sate basarabene. Apele Nistrului și-au recăpătat sclipirile de oțel, ne orbesc și ne atrag în același timp. Chiar și cicadele dau semne de viață, deși pârjolul continuă.

Nistrul la Mărcăuți. Foto: Răzvan Gheorghe

Privesc în josul fluviului și remarc (din loc în loc și din ce în ce mai mici) cupolele țuguiate și sinilii ale bisericilor albe de piatră, clădite aproape mereu în mijlocul satelor, văruite cu grijă și dormitând printre o puzderie de acoperișuri roșietice, lunci inundate de soare, stufărișuri și sălcii plângătoare. O excepție e biserica de la Holercani, comună înecată în 1954, când autoritățile sovietice au construit barajul de la Dubăsari. Atunci sătenii au fost strămutați cu forța pe versanții din stânga și din dreapta albiei, ulterior trezindu-se în ”țări” diferite. (Rusia e o boală, îmi tot repet, o boală care-ți ucide bunicii, părinții și memoria). Pe versanții deloc domoli, care nici azi nu par domesticiți, țăranii și-au construit, cu chiu, cu vai, noi cătune, privind neputincioși cum puhoaiele dezlănțuite le înghițeau satele natale (carnea și oasele memoriei lor colective). Ridicată pe o culme calcaroasă, care avea să devină mal, la capătul unui dru-meag ce odinioară fusese o uliță centrală, biserica a scăpat de la înec, rămânând la marginea noului sat, la doar câțiva metri de apele fluviului. Însă vechiul cimitir avea să fie potopit pentru totdeauna.

Biserica de la Holercani. Foto: Alecu Reniță

– Bunelul meu a rămas acolo, pe fundul Nistrului, mi-a zis un țăran trecut bine de a doua tinerețe, în cea mai clară limbă română. 

Din reflex i-am urmărit degetul arătător, dar Nistrul nu se putea vedea din locul în care ne aflam (o uliță a Holercaniului), deși îl simțeam aproape, foarte aproape, încolăcindu-se sălbatic printre dealuri arse de soare. Oricum, ”acolo” e niciunde, mi-am spus, și l-am servit cu o țigară, încercând să îmi dau seama ce trăiri m-ar încerca dacă bunicii mei n-ar avea un mormânt la căpătâiul căruia să le pot aprinde o lumânare. O să mă mai gândesc la asta. Emoții ciudate mă lovesc din toate părțile. 

Inevitabil, călăuza îmi indică, cu o scârbă total nedisimulată, monstruozitatea din capătul uliței. Monumentul soldatului sovietic, desigur, străjuit de lanțuri masive și de o ditamai stea roșie. Întregul amalgam de metal, ciment și granit te izbește în moalele capului, te umilește prin chiar prezența sa acolo, pe granița de Est a României. Cum de-o face umbră pământului?, mă-ntreb, nu fără un fior, și simt că mă ia durerea de cap.

– E o rușine imensă să ajungi în secolul XXI, să stai în genunchi, să lingi talpa care te-a strivit și să-i mulţumești Moscovei că te-a rupt de la părinţi, deportându-te într-un orfelinat sau lagăr de concentrare. E o umilință îngrozitoare să-i comemorezi pe criminalii care ți-au dezmembrat țara și ți-au ucis părinții și buneii.

Tonul călăuzei e liniștit, dar ferm. Vorbește doar pentru a da glas adevărului pe care oricum îl cunoaștem la fel de bine. Vorbește pentru a ne elibera de monstruozitate. Vorbește ca să nu ne învingă tăcerea și uitarea. Unele lucruri trebuie spuse cu voce tare din nou și din nou. Ne îndepărtăm fără să privim îndărăt. Suntem în crucea zilei. Din când în când, șopârle costelive se reped dintr-o parte în alta a uliței, ca niște năluci din pleistocen, străbătând umbrele noastre lunguiețe.

La colțul unei ulițe pustii, mă simt privit cu insistență. Ceva mă dogorește în ceafă. E o casă cu ochi (da, cu doi ochi larg deschiși, albaștri), una dintre puținele rămase în picioare. E ca și cum te-ar privi o fantomă. Numai că se holbează prin noi, parcă din alte timpuri, cumva de sub un alt cer. Poate că privește în ochii alteia, în ochii goi ai unei case înecate, pe prispa căreia au răsunat odinioară râsete de copii uitați. Poate, poate, poate. Și-mi amintesc de sfatul bătrânului: ”Întreabă Ni trul, și-ți va spune”. Și-mi răsună-n gând versurile lui Nicolae Dabija:
“Plouă cu seminţe, fără puteri 
le măturăm și le ardem, pe câmpul arat... 
Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri 
va fi doar mâine cu  adevărat”.

Așa e! Și va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși.

Casă din Holercani. Foto: Răzvan Gheorghe

De la Dubăsari, al cărui baraj murdar și dezolant îți zgârâie retina, despărțind ”Nistrul cel mare” de ”Nistrul cel mic”, acutizând în neștire senzația de periferie a imperiului, tot drumul până la Mărcăuți e străjuit, în special la răspântii, de troițe sau cruci de piatră, delicat lucrate și spoite cu același siniliu atât de firesc și de prezent încât îi duci dorul imediat ce dispare din peisaj, ca și cum ți s-a luat ceva. Uneori severi și-ntrebători, alteori naivi, povârniți, blajini sau amărâți, cu ochi sticloși, cununi de spini și răni veșnic sângerânde, acești criști uscățivi reprezintă o constantă a itinerariului nostru. Mă-ntreb dacă întreaga graniță de Est a României interbelice este un Drum al Calvarului. Călăuza îmi confirmă cu un ”Da!” energic, deși n-am spus nimic cu voce tare.

Suntem împresurați de holde galbene, de vii ce se pierd în zare, de câmpuri cu dovleci, cartofi, harbuji, zămoși (pepeni galbeni) și răsărită (floarea soarelui). Zona e cunoscută pentru fertilitate și recoltele bogate. Nu mai puțin de 70% din populația Basarabiei se alimentează cu apă din bazinul Nistrului, albia sa meandrată reprezentând o frontieră naturală de peste 660 km, dintr-un total de 1362, pe care îi parcurge din Carpații ucraineni, de unde izvorăște, până la Limanul Nistrului, laguna prin care se varsă în Marea Neagră, la 35 km de Odesa.

Ne despărțim cu greu de malul prăpăstios de la Mărcăuți. Panorama e grandioasă și rămâne dincolo de cuvinte. Îmi promit să revin neapărat, poate peste o lună-două, alături de aceeași călăuză, cea mai bună dintre toate călăuzele posible. Ne furișăm tăcuți spre mașina transformată în cuptor, printre  aluviuni ciudate, lespezi și imense roci sedimentare, rostogolite din înălțimi care azi nu mai există, printre ciulini liliachii, imortele, zarzări, meri și peri sălbatici. Aproape că te dor ochii de la atâta verde sălbăticit, exploziv. Pe alocuri, decorul hărăzit de natură te duce cu gândul la un film cu dinozauri și mai că te simți puțin reptilă.

Peisaj de la Mărcăuți. Foto: Alecu Reniță

La dreapta noastră se cască o râpă adâncă și largă de zeci de metri, în ai cărei pereți verticali, stâncoși, brăzdați de șisturi cenușii, albicioase și ruginii, și-au făcut cuiburi prigorii viu colorați, laolaltă cu multe alte specii de păsări. Undeva, în adâncurile amețitoare, pe sub cornișele abrupte, calcaroase, invadate de o vegetație dezlănțuită, curge un râu a cărui larmă răzbește până la noi, grație acusticii de crater. Un copil râde în vale, departe, bălăcindu-se în apele verzui ale fluviului, iar râsetul lui ne joacă pe la urechi, evanescent, ca un ecou dintr-o altă viață. E tot zăpușeală, dar a prins să adie vântul. Lăsăm în urmă Nistrul, pe alocuri ușor încrețit de boare. Pare un șarpe întunecat și încolăcit printre dealuri. Ard de nerăbdare să-i aud răspunsurile, care de fapt sunt ale noastre. Un fluviu de răspunsuri. Cineva trebuie s-o facă. Va fi doar vina noastră dacă nu vom reuși. 

O luăm din loc, căci  călătorului îi șade bine cu drumul, și ne oprim lângă ruinele cetății Orhei. În față, dincolo de hăul de sub ziduri, ni se deschide panorama impresionantă a satului Trebujeni. Biserica albă cu cupole sinilii se înalță în mijlocul caselor ce spuzesc întregul versant, până la apele licăritoare ale Răutului. Niște copii se scaldă în apropierea unui armăsar mai alb ca zăpada, care-și tot smucește grumazul, apărându-se de muște. Da, asta e țara mea de dincolo de Prut. Vântul adie și ciufulește zarzării din vale.

– Lumina e ca mierea. Poți s-o-ntinzi pe pâine, constată călăuza, și-și duce din nou aparatul foto
la ochi, căutând cel mai potrivit unghi.

Ne întoarcem la Chișinău prin Ivancea, pe lângă salba de lacuri ce odinioară forma un singur lac
întins pe mai mulți kilometri, luciu de apă amintit de Dimitrie Cantemir în ”Descriptio Moldaviae”. Străbatem orașul încins și ne despărțim la Maraton, nu înainte de a ne îmbrățișa și de a-i mulțumi
pentru timpul calitativ petrecut împreună, pentru explicațiile și poveștile de viață împărtășite. Lui i se datorează această zi. Călăuzei cu ochi sinilii. Ușor-ușor, pradă înserării, Chișinăul pare a se transforma într-o procesiune de torțe.

Spre apus, o fâșie zdrențuită de cer păstrează culoarea pepenelui galben. Hotelul meu se află la o distanță de numai două minute. E încă zăpușeală. 

Autorul Răzvan Gheorghe pe malul Nistrului. Foto: Răzvan Gheorghe

Așa-i aici, îmi spun. Totul e cum pare și nimic nu rămâne la fel. Măști schimonosite ale altor măști schimonosite. Oglinzi deformate. Asta până în momentul în care vom dezgropa, în sfârșit, uriașul. Pentru a ne asuma trecutul recent, dincolo de frică și rușine. Pentru a putea fi din nou împreună, fiindcă altfel nici nu se poate. Pentru a nu mai vorbi, în aceeași limbă, doar despre întrebările pe care ar trebui să i le adresăm Nistrului, ci și despre răspunsurile lui, ale Nistrului, care de fapt sunt răspunsurile noastre. 

Un fluviu de răspunsuri. Da, e irespirabil. Cineva trebuie s-o facă. Va fi doar vina noastră dacă nu
vom reuși.

Răzvan GHEORGHE

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 354

Susține Natura.md: Devino Patron!