12 ani fără Poetul Grigore Vieru

În această zi, în urmă cu 12 de ani, ne-a părăsit marele poet Grigore Vieru. Am rămas nemângâiați și săraci și continuăm să-i simțim lipsa an de an. Însă am fost binecuvântați să răsfoim printre momentele de trăite alături de acest mare nume.

natura.md Ian 18, 2021 01:47 3551 0

Poetul Grigore Vieru în sediul redacției Revista NATURA

Pe umerii lui Vieru

În 1973, când merge pentru prima dată România, Grigore Vieru (care venise la Bucureşti cu o delegaţie sovietică) îl vizitează în taină pe Nichita Stănescu.

La o oră de după miezul nopţii, ies împreună din apartamentul poetului român, acesta lăsând uşa vraişte – „N-am nici cheie, dar nici lacăt la uşă!” –, ca să-l conducă pe prietenul său basarabean până la hotel.

Merg bine-dispuşi pe străzile pustii luminate de o lună plină. La un moment dat, Nichita se opreşte lângă un zid înalt din piatră. „Uite, Grigore, îi spune, dincolo de zidul acesta este o casă, în care Eminescu a scris Luceafărul. Hai să te ridic, ca s-o poţi vedea”. Autorul „Necuvintelor” ia în braţe şi ridică atent pe umerii săi făptura firavă a lui Vieru. Dar dincolo de zid nu era nimic.

– O vezi, Grigore? Îl întreabă poetul.

– O văd, Nichita.

De fapt, Stănescu a vrut să-i arate locul unde fusese casa în care trăise şi scrisese Eminescu, dar care fusese demolată încă la începutul anilor ’50.

Vieru comenta astfel acea întâmplare de neuitat:

– Eu mi-am văzut Ţara stând pe umerii lui Eminescu şi Creangă, Blaga şi Arghezi, Labiş şi Stănescu.

Acum şi generaţiile tinere care îi deschid cărţile este ca şi cum ar sta aburcate pe umerii lui Vieru, ca să-şi poată vedea Ţara în adevărata ei dimensiune şi frumuseţe.

Nu este disponibilă nicio descriere.
Grigore Vieru alături de poetul Adrian Păunescu. Fotografie din arhiva revistei NATURA. Credit: Mihai Vengher

„Mai bine să te prefaci că nu-l ştii...”

Spiridon Vangheli merge pe străzile Pereritei.

Îl salută un sătean, cu care distinsul scriitor pentru copii vrea să lege un capăt de vorbă:

– Grigore Vieru e de la dumneavoastră din sat...

Consângeanul lui Vieru se uită suspect în jur şi nu-l mai lasă pe Vangheli să-şi continue fraza:

– Da, dar eu nu am nimic cu asta.

La Codreni

Când Vieru a fost pentru prima dată la Codreni, satul meu de baştină, a spus, între altele:

– Parcă-i un sat din Carpaţi...

L-au încântat dealurile împădurite, văile largi şi multele locuri cu izvoare.

– Dacă nu m-aş fi născut la Pererita, aş fi vrut să mă nasc aici..., m-a încredinţat dânsul.

Întâlniri cu ghinion

Academicianul Mihai Cimpoi povesteşte că pe când Domnia Sa era preşedinte al Uniunii Scriitorilor, a primit o invitaţie pentru Grigore Vieru la o întâlnire cu elevii dintr-un sat.

Vieru era plecat pentru un timp mai îndelungat din republică şi-atunci preşedintele hotărâse să trimită în localitatea respectivă, în locul autorului „Albinuţei”, un grup de scriitori.

Când au ajuns la şcoală, aceştia s-au prezentat directorului instituţiei:

– Suntem mai mulţi scriitori de la Chişinău şi am venit la manifestarea Dumneavoastră.

– Dar Grigore Vieru este cu voi? s-a interesat directorul.

– Nu, îi răspunde unul dintre cei sosiţi.

– Atunci aţi venit degeaba.

Aşa cum pe Nicolae Sulac, care, atunci când se îmbolnăvea, nu-l putea înlocui nimeni ca să cânte în locul lui pe scena Palatului Naţional, la fel nici Grigore Vieru, credeau elevii şi profesorii, nu poate fi substituit de vreun careva alt coleg la întâlnirile la care era aşteptat.

Nu este disponibilă nicio descriere.
De la stânga la dreapta: Spiridon Vangheli, Pavel Balan și Grigore Vieru. Fotografie din arhiva revistei NATURA

La naşterea unor nume

La începutul anilor ’90, familia Valeriu şi Greta Mudrea ne-a invitat, pe mine şi pe Grigore Vieru, la un concert de la Filarmonică, unde Aglăiţa, fiica lor, care avea vreo 7-8 ani pe atunci, urma să execute un rap.

Concertul se intitula „Constantin Moscovici şi prietenii săi”, însemnând debutul marelui naist de azi, despre care nici eu, nici Grigore Vieru, nu auziserăm până atunci.

Aglăiţa a evoluat printre primii. Am aplaudat-o cu drag şi, moleşiţi de căldura din sală, după gerul bocnă de afară, aţipeam – ierte-ne artiştii! – de-a lungul celorlalte numere.

La un moment dat, când ne era lumea mai dragă şi visam fiecare pe fundal de muzică superbă, îl aud pe moderatorul Andrei Porubin anunţând de la microfon:

– În sală se află mai mulţi prieteni de-ai maestrului (rosteşte dânsul, fără să-i precizeze numele – n.n.). Unul dintre ei e şi marele poet Grigore Vieru, pe care-l invităm să ne spună câteva cuvinte...

Îl ating cu cotul pe vecinul de scaun şi-i spun în şoaptă:

– Domnu’ Vieru! Sunteţi invitat pe scenă.

Poetul tresare, îşi face loc printre rânduri, îşi cere scuze de la spectatorii pe care-i deranjează ca să poată trece, şi ajunge la microfon.

Vorbeşte de cât de frumos a dansat Aglăiţa, ce familie minunată e familia Mudrea şi... niciun cuvânt despre protagonist, care stătea cu naiul la piept pe scenă şi aştepta ca distinsul invitat să spună vreo frază de apreciere, iar el să-i poată mulţumi printr-o aplecare de frunte cel puţin.

După ce-şi încheie intervenţia, când revine la locul său, Vieru mă întreabă:

– Cum naiba-l cheamă pe cel cu naiul?

Dar nici eu nu ştiam.

Până să-mi amintesc, îl şi aud pe Porubin, anunţând în continuare:

– Un alt prieten de-al naistului e şi poetul Nicolae Dabija, pe care-l invit la microfon.

Mă ridic şi înaintez printre scaune, dar când ajung la culoarul dintre rânduri, în loc să o cotesc spre scenă, pornesc spre ieşire. Porubin e nedumerit şi anunţă:

– Nicolae Dabija, scena e aici!

Îmi dădusem seama de gafa lui Vieru, şi întrucât o văzusem ceva mai în spate pe buna jurnalistă de la televiziune Silvia Hodorogea, mă apropii de ea în fugă şi o întreb:

– Spune-mi, te rog, cum îl cheamă pe naist?!

Ea, cunoscătoare, îmi spune:

– Morcovici.

Aflând numele lui, mă răsucesc din călcâie şi urc bucuros pe scenă.

Îmi semăn discursul cu numele pe care-l aflasem cu câteva clipe în urmă:

– Asistăm la naşterea unor talente veritabile... Unul dintre ele este naistul Morcovici... Naiul lui Morcovici te unge la inimă... Bravo lui Morcovici!...

Şi tot aşa. De fiecare dată când îi rosteam numele interpretului – spre deosebire de Vieru, eu îl ştiam! – sala aplauda furtunos.

Cel mai tare aplauda de la locul său Grigore Vieru.

Interpretul care se afla pe scenă se închina politicos şi-mi mulţumea ori de câte ori îşi auzea numele.

Când am revenit la locul meu, Vieru nu se putea opri de râs:

– Pe naist nu-l cheamă Morcovici.

– Dar cum? mă interesez.

– Moscovici.

Întrebase de cineva de pe scaunul de alături şi aflase cum i se spune marelui naist, nume pe care ceva mai târziu avea să-l afle tot globul.

Om dulce

La împlinirea vârstei de 60 de ani, Grigore Vieru e servit cu un tort, pe care îi era scris cu cremă numele.

Doamna Raisa, consoarta poetului, îi pune în farfurie o bucată din deliciul dăruit cu mult drag, pe care întâmplător rămăsese o parte din numele său.

Vieru zice: