31 august 1989 - realizarea celui mai luminos vis jinduit de basarabeni IN MEMORIAM

Invitatul de onoare

Alexandru Bantoș,

redactor șef al revistei de știință și cultură „Limba Română”,

director al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”

- Domnule Alexandru Bantoș, august este luna tradiționalelor noastre mari sărbători oficiale – Ziua Independenții și Ziua Limbii Române. De aproape trei decenii, sunteți la Chișinău redactorul-șef al revistei „Limba Română”, iar după șapte ani de la apariția acestei publicații – și director al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”. 

A cui a fost ideea și cine a susținut apariția revistei „Limba Română” în timpuri când tocmai se destrăma URSS, iar Republica Moldova abia își declara independența față de imperiul sovietic? 

- Trecuse deja un an și câteva luni de la adoptarea Legislației lingvistice, se stingea treptat ecoul fulminantelor întruniri desfășurate cu lozinca „Limbă! (de stat), Alfabet (latin)!”. Venea timpul acțiunilor concrete pentru descătușarea graiului matern la nivelul întregii societății și cu preponderență în școală, pentru că aici urma să fie dată bătălia cea mai mare pentru renașterea națională. Providența a vrut ca în fruntea Ministerului Științei și Învățământului să fie numit profesorul Nicolae Mătcaș, decan al facultății de filologie la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, cahuleanul care și-a luat doctoratul sub îndrumarea unor renumiți pedagogi leningrădeni și unde a avut prilejul să respire aerul libertății. Mișcarea de eliberare națională, cu largă rezonanță în sufletul intelectualilor, îl „promovase”, în 1988, pe Nicolae Mătcaș secretar al Comisiei interdepartamentale pentru problemele istoriei și dezvoltării limbii. Aici, împreună cu profesorul Ion Dumeniuk, aveau să contribuie în cel mai decisiv mod la elaborarea cadrului legislativ pentru declararea statalității limbii și pentru revenirea la alfabetul românesc. Ulterior, Nicolae Mătcaș, referindu-se la acest segment al activității tovarășului său de crez și ideal, sublinia: „Faptul că scrisul latin a intrat cu o oră mai devreme în casele noastre i se datorează, indiscutabil, și marelui patriot și bun român, ucraineanului Ion Dumeniuk”. Într-adevăr, cei doi prieteni s-au impus printr-o muncă sisifică și nu doar în cadrul ședințelor comisiilor și subcomisiilor lingvistice, ci și în calitate de „duet” publicistic, profesorii semnând o serie de articole, participând la emisiuni radio și tv de stringentă actualitate în disputa lingvistică a momentului. Iată de ce atunci când ministrul înțelese că învățământului de la noi îi lipsește o publicație combativă, axată pe adevărul științific și istoric, un reper didactic și identitar pentru întreaga societate, într-una din zile i-a mărturisit lui Ion Dumeniuk că ar dori să suspende „fosta publicație tutelată de minister, devenită din „Limba și literatura moldovenească”, în ultimul timp, „Limba noastră”, care ajunsese un fel de foaie de pripas a redactorului-șef prosocialist Valeriu Senic, …prieten de idei cu Vasile Stati, viitorul inventator al Dicționarului moldovenesc-român(!)”. În paginile revistei era pusă la îndoială identitatea, unitatea de limbă, cultură și trecut istoric al românilor. Tot atunci i-a propus fostului coleg de facultate, „om de cuvânt și de caracter” să preia conducerea noii reviste cu o „altă orientare, alte perspective, dar pusă tot în slujba bieților dascăli de școală, de astă dată - de școală nouă, națională, românească”. Ion Dumeniuk a acceptat provocarea și a fost cel care a dat și numele revistei. La sfârșit de decembrie 1990, când fostul meu profesor m-a anunțat că voi fi numit redactor-șef adjunct la „Limba Română”, i-am spus că mă surprinde denumirea, știind că o publicație cu un asemenea titlu are și Academia Română. „Da, dar noi vom face un alt fel de revistă, mi-a explicat fostul meu profesor. Va fi o sursă temeinică de informație pentru școala de toate treptele, dar și pentru toți românii basarabeni, care vor învăța să vorbească și să scrie corect limba română, să-și cunoască trecutul și prezentul…”. Or, publicația, având în titulatură (prima dată în istoria Basarabiei) numele corect al limbii, deschidea perspective spectaculoase, nebănuite anterior în abordarea identității etnolingvistice a românilor dintre Prut și Nistru. Așa că pentru echipa redacțională  - având „protecția” celor doi mari prieteni și cutezători luptători pentru emanciparea noastră: Nicolae Mătcaș și Ion Dumeniuk) - imperiul sovietic și pseudoteoriile moldovenismului încetase, de facto, a mai exista, iar revista prefigura cu perseverență și curaj în paginile sale „școala, gândirea și simțirea românească”, demers continuat și după regretabila dispariție a primului nostru redactor-șef, survenită la nici 2 ani de la fondarea revistei - pe 3 noiembrie 1992, la funeraliile Doinei și ale lui Ion Aldea-Teodorovici. 

- Cum credeți, la ce am fi ajuns, dacă nu ar fi existat la răscruce de istorie contemporană acei harnici și luminați purtători de drapele prin limba română din Basarabia, precum Eugen Coșeriu, Grigore Vieru, Nicolae Corlăteanu sau Anatol Ciobanu? 

- Eu aș aborda un pic altfel problema: la ce am fi ajuns, dacă nu existau cei 22 de ani de aflare a Basarabiei în componența Țării noastre, România Mare, pentru că personalitățile enumerate, dar și atâtea altele care s-au implicat în procesul de renaștere națională, aveau temelia culturii (inclusiv identitare) formate de școala românească interbelică, în atmosfera neamului regăsit după un veac de înstrăinare. Anume învățăceii Basarabiei române și discipolii lor de mai târziu au fost cei care după 1989 și-au asumat sacra misiune de a „traduce în viață apelul mereu actual al lui Alexe Mateevici: să luminăm poporul cu lumina cea dreaptă”, precum se sublinia în editorialul din primul număr al revistei noastre. Omul de știință Eugeniu Coșeriu, fondatorul lingvisticii integrale, autor marcant al publicației noastre, considera, de altfel, că strălucitul său viitor a început la școala primară din Mihăileni, Râșcani (unde l-a avut în calitate de învățător pe Roman Mândâcanu, tatăl apreciatului lingvist și publicist, autorul eseului Veșmântul ființei noastre) și la liceul „Ion Creangă” din Bălți. După Marea Unire de la 1918, Țara a auzit „glasul blândei Basarabii”, iar școala și cartea românească, în sens larg, climatul cultural cu deschideri generoase în sfera națională și universală, literatura, artele, istoria au fost în măsură să creeze premise pentru salvgardarea identității românilor basarabeni, mutilată și distorsionată după 1812… Cei aproape 50 de ani de infern sovietic (războiul, deportările, colectivizarea etc.) nu au stins flacăra românismului, reaprinsă în interbelic, iar „relaxarea” gorbaciovistă a sensibilizat revenirea la obârșii/izvoare prin mesagerii cu „școală românească” – scriitori, cercetători științifici, cadre didactice, artiști plastici,– care au militat tacit, fără zarvă, dar necontenit, pentru deșteptarea basarabenilor și până la „revoluția lingvistică” de la 1989. Numai astfel, cred, se explică fenomenul solidarității în formularea revendicărilor socio-politice de la începutul anilor '90, pe prim plan, se știe, fiind rolul și rostul limbii naționale, ca atribut esențial al statalității, denumirea ei corectă constituind pivotul numeroaselor întruniri științifice derulate ulterior…

- La o distanță de mai mult 30 de ani, oare pe ce mizează dușmanii limbii române și apărătorii „limbii moldovenești” în Republica Moldova, de vreme ce inși ca Vasile Stati, autorul bizarului „dicționar român-moldovenesc”, și alți saltimbanci de teapa lui sunt repudiați și desconsiderați de istorie?

- „Apărătorii limbii moldovenești” mizează pe incoerența și inconsecvența noastră, pe dezbinarea, incompetența și lașitatea celor care, în virtutea „chemării și misiunii” lor, ar fi trebuit demult să găsească o soluție acestui diferend artificial și păgubos. Mă refer în primul rând la parlamentarii care nu au avut îndrăzneala să modifice legislația lingvistică, adoptată pe vremea Uniunii Sovietice și care demult nu mai corespunde realităților lingvistice ale statului suveran și independent Republica Moldova. În timp ce toate fostele republici sovietice au ajustat în câteva rânduri legile privind funcționarea limbilor oficiale, Republica Moldova nu a întreprins în acest sens nimic, cadrul nostru lingvistic aparținând fostei colonii sovietice. E absolut ridicol faptul că, după ce școala utilizează timp de trei decenii numele corect al limbii (grație temerarului ministru Nicolae Mătcaș, care a impus din 1989 în învățământ LIMBA ROMÂNĂ), după ce Academia Republici Moldova în 1994 și 1996 și-a expus și argumentat științific punctul de vedere la subiectul respectiv, după ce presa, inclusiv „Limba Română”, a publicat numeroase texte științifice, o parte a guvernanților, susținuți de pretinși savanți cu simbrie în laboratoarele ideologice ale Moscovei, mai continuă să debiteze enormități lingvistice… Nu a avut forța de a schimba „starea lucrurilor” nici decizia Curții Constituționale din 5 decembrie 2013, care a statuat că româna este „limba oficială” a Republicii Moldova. E adevărat că și unii „specialiști în domeniu” au coborât garda, urmărind apatici cum „moldovenismul” recidivează prin strădania unor capi de la guvernare. Așa încât suntem în drept să întrebăm: de ce „înaltul for științific” de la Chișinău nu mai are argumente contra diversiunilor identitare puse la cale de „omuleții verzi, roșii” etc. De ce și cine a indus Academia de Științe a Moldovei în situația „de comă”, cum se mai exprima recent cineva? Cine a compromis numele iluștrilor lingviști Silviu Berejan, Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, Ion Ețcu, Alexandru Dârul ș.a., care au apărat limba română în împrejurări mult mai complicate decât cele de astăzi? Oare normalitate să se numească faptul că în cei 30 de ani catedrele de profil ale universităților basarabene nu au reușit să instruiască o echipă de cercetători profesioniști care să se ocupe de starea actuală a limbii române, de aspectele încă deplorabile privind cultura scrierii și vorbii de către marea majoritate a concetățenilor noștri? Altfel spus, inacțiunile, lehametea și indiferența manifestate sau camuflate ale unora dintre noi față de destinul patrimoniului lingvistic românesc toarnă, cu siguranță, apă la moara moldoveniștilor de tot soiul…

- Cu scopul de a promova respectul față de limba română, ați lansat proiectul Casa Limbii Române, care funcționează și în prezent. Știu că a fost o perioadă când această instituție organiza foarte activ cursuri de limbă română pentru adulți, în special pentru alolingvi. Mai există solicitări de asemenea cursuri din partea alogenilor sau situația politică îi face pe aceștia să creadă că vor reuși să întoarcă roata vremii?

- Întreprinderea Municipală Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, centru de cultură și asistență didactică, a fost inaugurată pe 31 august 1998, având drept scop promovarea patrimoniului spiritual românesc prin mijlocirea conferințelor, simpozioanelor științifice, lansărilor de carte și reviste, întâlnirilor cu personalități ale mediului academic și de creație. Pragul Casei Limbii Române îl trec, de regulă, cei care consideră necesar să cunoască limba, cultura neamului nostru, cei care conștientizează că limba română este liantul societății noastre, mijlocul de comunicare și de legătură dintre toți concetățenii acestui stat. Anual, cursurile de limbă română sunt frecventate lunar de circa 300 persoane, lecțiile din acest an, după declanșarea pandemiei de Covid -19, continuând on-line. În toți cei 22 de ani de existență a Casei Limbii Române, consiliile municipale Chișinău, indiferent de componența și orientarea politică, au sprijinit activitatea Casei, iar primarii și viceprimarii, fără excepție, au susținut anual derularea gratuită a cursurilor pentru 10 de grupe de audienți. Sentimente de respect și recunoștință deosebită nutresc față de domnii Serafim Urecheanu, Primar general, Mihai Furtună, Anatol Onceanu - viceprimari, care în 1998 au acceptat din start ideea și au contribuit foarte mult la realizarea proiectului Casa Limbii Române, lansat, de altfel, de colegiul revistei „Limba Română”. E de remarcat curajul conducerii Primăriei Chișinău de acum două decenii de a include, pentru prima dată, în titulatura unei instituții de stat glotonimul român („anticonstituțional”, pentru care fapt, mai târziu am aflat, Serafim Urecheanu a fost aspru admonestat). Inaugurarea Casei Limbii Române și, ulterior, activitatea ei, pe care academicianul Silviu Berejan o considera „oază a românismului”, nu a fost pe placul celor care continuă să fie adepți ai  moldovenismului deșănțat, în special pe parcursul celor opt ani de regim comunist, timp în care Casa Limbii Române a fost pângărită în mai multe rânduri și chiar i s-a dat foc, instituția continuând să reziste, în pofida dificultăților.

- Domnule Bantoș, la nevoie – iar așa ceva ar putea să se întâmple –, are astăzi societatea noastră curaj și rezerve spirituale pentru a-și apăra limba română de ofensiva ideologilor finanțați de Kremlin, care, evident, înțeleg că limba este esența identității naționale a unui popor? 

-  Supraviețuirea românilor, istoricește vorbind, s-a aflat mereu sub însemnele miracolului. Deși acum suntem într-o fază de apatie vecină cu indolența, totuși cred în resursele latente ale românilor basarabeni și, sunt sigur, în caz de „forță majoră”, ei își pot asuma povara continuării construcției și reconstrucției identitare. Or, limba română, independența statului dintre Prut și Nistru pot fi apărate numai de politicienii care-și revendică deschis identitatea românească. Anume ei nu vor admite pustiirea acestui ținut. Vom fi salvați, inclusiv în plan identitar, numai dacă dreapta proromânească și proeuropeană va reuși să pună capăt discordiei, invidiei, liderismului, aroganței etc. Îndemnul la unitate și înțelepciune se impune în special acum, când apropiatele alegeri prezidențiale și apoi cele parlamentare ne vor pune în pragul unor confruntări acerbe, fără precedent, cu cei cărora nu le pasă de soarta românilor basarabeni. Oare e atât de greu de priceput că, rămânând dezbinați, nu vom fi în stare să respingem „ofensiva ideologilor finanțați de Kremlin”? Oare chiar nu avem nimic de învățat din experiența Sfatului Țării de la 1918?

- Vă mulțumesc. Alături de Dumneavoastră, îndemn cititorii revistei NATURA să îmbrățișăm mereu Limba Română. 

Autor: Gheorghe BUDEANU

Artticol publicat în revista NATURA, anul 2020

Susține Natura.md: Devino Patron!