Devino Patron!

Acasă

Acasă

Când a sosit primăvara anului 1950, mama cu micuţul Victor şi mătuşa Domnica au fost eliberaţi din detenţie şi aduși să locuiască în satul Strehino, raionul Işim, regiunea Tiumen. Au fost cazaţi într-o casă unde locuia o familie de nemţi deportaţi. Nu aveau farfurie, lingură sau oală de pregătit mâncare. Nici produse alimentare. Tanti Domnica a găsit la gunoi un căuş vechi din metal ca să fiarbă apă pentru ceai. Ea muncea la construcţia unei staţii electrice. În fiecare zi primea câte 500 gr de pâine şi cu aceasta se hrăneau toţi trei. Era foarte greu, dar totuşi mai bine ca la închisoare.

S-au stabilit temporar la Strehino. Mama l-a anunțat pe tata unde se află și tata a hotărât să vină în Siberia ca toată familia să fie împreună.

Când a coborât din tren la gara din centrul raional Işim, prima care l-a observat a fost tanti Domnica. Căra, împreună cu mama, pământ cu căruciorul. Cu această ocazie, şeful de şantier le-a permis să plece. Acum, în familie erau patru la număr. Peste câteva zile au plecat la raion şi s-au fotografiat ca să aibă o amintire plăcută. În arhiva noastră încă se mai păstrează această fotografie de la Strehino.

Tata nu avea un loc stabil de muncă. Doar în mod individual se ocupa cu pescuitul, tăia lemne, mergea la vânătoare. Aici puteai vâna animale sălbatice, diferite specii de păsări zburătoare, important e că nu era urmărit.

În primăvara anului 1951, când a venit la Kosari, de la raion să verifice situația, documentele, condițiile de trai ale celor deportați, împuternicitul l-a convins pe tata să treacă în satul Nialino şi a promis că-i găseşte un loc de muncă. Acolo era un orfelinat pentru copii. Peste câteva zile, pe neaşteptate, au sosit doi lucrători de la orfelinatul din Nialino cu sania. Ei au primit indicaţie să-l însoţească pe tata până în Nialino. Era timp urât, zăpada se topea şi râul se umfla. Traversând peste apele râului bărbaţii din Nialino s-au aşezat călare pe cal, iar tata a rămas în sanie. Din viteză mare apa ajungea până la piept şi când au  trecut pe malul opus, hainele de pe tata erau ude. Așa a mai mers încă vreo 40 km. 

Ajunși acolo, tata fost angajat căruţaş. El se pricepea, îi plăcea să îngrijească de cai, așa cum făcuse la Trinca.

Șase luni a muncit gratis. Vara în taiga coseau iarbă, care era multă, apoi o uscau și o strângeau în stoguri. Locurile erau mlăştinoase, vara cald şi arşiţă mare, mişunau foarte mulţi ţânţari şi alte insecte dăunătoare. Apă foloseau direct din râu sau din băltoace.

La orfelinatul de copii din Nialino mama lucra mulgătoare. Acolo, pe lângă orfelinat, exista fermă de vaci. Ca să supraviețuiască, părinţii cumpărau de la orfelinat carne de vită pentru mâncare. După ce carnea se consuma, rămâneau multe oase, care, în imaginația mea de copil, erau foarte mari. Toată ziua ne jucam cu aceste oase până se întorceau părinţii de la serviciu, apoi jucăriile improvizate le ascundeam în dulapul de haine. Prima mea jucărie adevărată a fost un peşte din cauciuc pe care îl umflam ca să mă joc. 

La Nialino, aceasta a fost ultima iarnă când, împreună cu fratele Victor şi alţi copii de la orfelinat ne jucam, ne împroşcam cu zăpadă, mergeam la săniuş. 

În 1953, după moartea lui Stalin, am revenit la Trinca, luând cu noi puținele lucruri agonisite. 

Autor: Nicolae Morari 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 398  

 

Susține Natura.md: Devino Patron!