Afirmarea se obține prin muncă
natura.md
Apr 20, 2023 02:14
1995
0
Aveam aproape 7 ani când a picat URSS. Țin minte cum tata a deschis televizorul și a rămas în picioare să asculte discursul lui Gorbaciov, iar mama ținea mâna la gură, încremenită. Le era teamă să vorbească. Se uitau unul la altul și parcă le era teamă să scoată vreun sunet, iar eu mă uitam la ei și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Au fost vremuri tulburi. Erau vremuri tulburi. Era haos, de fapt. În acel haos, într-o dimineață mama a pus în cutii de carton aproape jumătate din cărțile din mica noastră bibliotecă, iar tata le-a urcat în podul casei. Toate cărțile cu și despre Lenin, marxism, leninism și ateism zăceau uitate-n podul casei.
Mama mă învățase să citesc atât în chirilică, cât și în latină. Nu prea erau cărți în limba română. Mai ales în primii ani după destrămarea Uniunii Sovietice, în sărăcie lucie, singurele cărți în limba română pe care le vedeam erau cele cumpărate de mama și ce se mai găsea pe la biblioteca școlii.
Autoarea în brațele părinților săi. Arhiva personală
Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. La început stângace, cu timiditate, apoi am prins curaj. Învățătoarea mea mă încuraja să scriu, adesea mă ruga să-mi citesc compunerile în fața clasei. Mi-o aduc aminte cum se lăsa spre banca mică, punea mâna ei caldă peste mânuța mea și mă învăța să scriu frumos, rotunjit. Mulți ani am scris urât. Mulți ani am scris cu rusisme. Mulți ani am vorbit cu rusisme și mama mereu mă corecta și mă învăța să vorbesc frumos.
Anii aceia de după căderea regimului sovietic au fost grei. Foarte grei! Tata rămăsese fără serviciu. Mama primea un salariu la câteva luni, salariu pe care, biata de ea, nu știa cum și unde să-l împartă. Între doi studenți și încă doi școlari acasă, se zbătea să ne educe pe toți și să nu înnebunească. Mulți ani am avut curent electric doar două ore pe zi, de la 18 la 20. Cu precizia unui ceas elvețian, la ora 20 fix se lua curentul, iar satul se scufunda într-un întuneric apăsător. Pregăteam din timp candela și rămășițe de lumânări, iar când tata făcea rost de-o picătură de gaz pentru lampă, ni se părea că suntem bogați.
Câteodată ne uitam de pe deal, spre Prut, spre România, la satele de dincolo de frontieră, pline de luminițe. Oftam. La lumina plăpândă a candelei îmi făceam orele pe care nu reușisem să le termin cât aveam curent. Tot la lumina candelei spălam haine cot la cot cu mama, ea la un colț de albie, eu la celălalt. Iarna cântam colinde împreună, în timp ce tata spărgea nuci așezat pe un scăunel lângă sobă.
Când eram clasa a 9-a, am început să mă pregătesc pentru examenele de capacitate și admiterea la liceu. Seara, în timp ce flacăra candelei pâlpâia, eu și mama exersam sintaxa frazei, în timp ce spălam haine sau tăiam legume pentru mâncare. Mama îmi alcătuia fraze lungi, iar eu o repetam de câteva ori să o memorez, apoi începeam să o împart în propoziții, să spun care și ce tip era. Făceam exerciții cu mama zilnic, seară de seară prin întuneric, ba conjugam verbe, ba analizam fraze, căutam sinonime, antonime, iar uneori chiar comentarii literare.
În serile acelea îmi doream să pot citi. Avea tata o lanternă veche și câteodată o furam și citeam sub plapumă să nu mă vadă nimeni. Eram însetată să citesc, să scriu poezii, să scriu compuneri, dar eram atât de limitați de împrejurări. În acele seri mi-am promis că eu nu voi trăi în sărăcie, în lipsa cărților. Cea mai mare dorință a mea era să avem curent toată ziua. Să pot citi seara înainte să adorm. Să pot scoate din viețile noastre serile scufundate în beznă, apăsătoare. Uram serile mult prea lungi de iarnă când întunericul lua locul luminii mult prea repede. Îmi doream să pot aduce puțină lumină în viețile noastre.
Îmi dădeam seama cu durere în suflet ce sacrificii fac părinții, cât de mult se zbat să ne fie nouă cât de cât bine. Mi-amintesc cât zbucium sufletesc avea mama, cum nu dormea nopțile de griji sau când se trezea la patru dimineața să ne coacă pâine pentru ca la ora 7 să plece și ea spre școală să ajungă la ore în satul vecin. Toată viața a fost profesoară de limbă română. Mi-am promis că voi învăța pe rupte, numai să pot lua măcar puțin din povara părinților mei.
Anul 2000. După un examen la istoria românilor și un altul la limba română, sunt admisă cu bursă la Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți. Am luat 10 la ambele examene care nu au fost deloc ușoare. Pluteam de fericire! În septembrie am început experiența mea într-o altă țară. Doamne, ce frumos și ce greu a fost! Am avut parte de colegi de clasă minunați și empatici.
În anul 2004 eram studentă la Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării la Suceava. Iubeam limba franceză, iubeam limba română, iubeam să scriu, să citesc, să transmit emoții și am simțit că acolo este locul meu. Tot în acel an am început o frumoasă colaborare cu revista NATURA din Chișinău, colaborare care și astăzi continuă.
Abia după ce am terminat facultatea, masteratul și studiile doctorale am încetat să-mi mai caut identitatea, să mă mai bat cu pumnul în piept și să răstorn munți pentru a demonstra că eu sunt româncă. De fapt, mi-am dat seama că eram mai româncă decât mulți români. Că fetița firavă, săracă și timidă dintr-un sat micuț, a învățat să vorbească corect, să-și elimine reziduurile rusești din limbaj, să-și cizeleze limba datorită șansei de a pleca la studii liceale în România. Dar cel mai mult era meritul meu. Eu am citit jumătate de bibliotecă, tot eu am scris și rescris o teză de doctorat până am fost mulțumită. Am participat la zeci de activități studențești, am câștigat concursuri literare, am câștigat burse de studiu, am mers în Franța să învăț de la marii profesori din domeniul lingvisticii și sociolingvisticii pentru a scrie o teză de doctorat.
Astăzi sunt mândră că m-am născut în satul Țiganca, din Basarabia, un sat plin de istorie, unde mii de ostași români și-au lăsat oasele în pământul strămoșesc. Astăzi sunt fericită că m-am transformat în omul care sunt, dar, mai ales, că am păstrat amprenta identitară a locului de unde am plecat în lume.
Astăzi... Mi-a rămas dragostea pentru citit, pentru scris, pentru cultură și frumos.
Am reușit să ies din anonimat venind din stânga Prutului, înfruntând multe piedici. Scriu din inimă, cursiv, creativ și trăiesc bucuria că pot publica în NATURA și împreună intrăm în casele oamenilor să le aducem o rază de lumină și un strop de speranță.
Lilia PÂNZARI
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 374
Susține Natura.md: Devino Patron!
