Anul 1956, în școala medie din satul Bravicea
natura.md
Feb 26, 2023 06:37
1039
0
Un mare gânditor chinez spunea, în urmă cu mai bine de 2500 de ani,
că misiunea învățătorului este de a deschide ușa elevului,
că mai departe acesta merge singur.
În „Gazeta de Chișinău” din 16 decembrie 2022 distinsul istoric domnul Ion Țurcanu scrie o poveste adevărată, care mi-a mângâiat sufletul și m-a ajutat să-mi rechem avântul și curajul de cândva. Și ce mult m-a bucurat confesiunea Domniei Sale, căci țintește cu exactitate, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Iar încheierea articolului parcă este un îndemn pentru mulți: „Nu pun la îndoială că, la fel ca mine, numeroși alți norocoși, care au avut învățători tot atât de buni, se gândesc mereu la ei cu plecăciuni adânci pentru harul ce l-au avut de a deschide ușa.”
În 1940, regimul sovietic formase din satul Bravicea un centru raional. Acest fapt atrase după sine multă populație străină, de diferite naționalități, și mai ales pentru a sta la cârma raionului. Satul se mărea. Și școala, desigur, ba se creaseră îndată și clase rusești. Domnea, în același timp, o nostalgie după modul românesc de viață. De aici începuse și lupta înverșunată a noului regim.
Printre mulții învățători venise cam prin anii 1952 și tânăra Tamara Vasilevna Ursu. Nu numai cu cunoștințe foarte bune. Dar și cu o ținută din care se desprindea o voință și o demnitate încântătoare. Despre ea voi să povestesc și voi cita caracterizarea făcută de Ion Țurcanu în acest articol: Ea „a întrupat modelul cel mai reușit al învățătorului, al aceluia conștient de misiunea sa culturală și socială și care tocmai de aceea nu se mulțumea să dea cunoștințe bune elevilor, ci făcea mult mai mult decât atât: depunea eforturi stăruitoare ca familiile de țărani, care și pe atunci o duceau destul de greu, ca întotdeauna, să nu-și lase copiii în afara școlii, iar odată cuprinși cu școala, acestor copii să li se dea și o educație civică și națională sănătoasă, pentru a deveni conștienți de ei înșiși.”
Școala nu dispunea de multe localuri și nici măcar nu erau prea mari. Cea mai spațioasă era așa-numita Voloste, care a rezistat în timp și azi, sub deosebita îngrijire a doamnei director Elena Godovaniuc ce servește azi drept cantină.
Tamara Ursu își porni, deci, cariera pedagogică din Bravicea.
Era o iarnă fermecătoare, cu multă zăpadă, care scârțâia sub picioare ca în pastelurile marelui bard Vasile Alecsandri.
În 1955, promoția noastră ajunsese în clasa a V-a. Ne căzu norocul ca anume ea să ne predea limba și literatura română, ba să ne fie și dirigintă. Toată lumea simțea și înțelegea deosebitul ei aport, cu niscaiva ciudățenii, cărora negăsindu-le explicații, scăpau vorbe presupuse – iubea foarte mult singurătatea. Era foarte harnică și mereu era aplecată asupra cărții. Dar adevărul nimeni nu l-a cunoscut, a rămas o taină. Părinții și colegii o stimau foarte mult mai ales pentru erudiția sa, dar și pentru dragostea față de copii. Muncea cu abnegație și avea o voință de fier. Elevii o iubeau, o adorau. Noi, care eram mici, ni se părea totul foarte interesant și necunoscut. Profesoara ne explica. Eu aveam doar 11 ani, colegii mei 12, unii fiind chiar mai mari, căci erau anii de după război și cei rămași în afara școlii, acum recuperau golul.
Tamara Ursu crease și un cerc de literatură, oferindu-le posibilitate să participe elevi din diferite clase. Una din sălile micii școli a Volostei servea drept sală de festivități la ocaziile cerute.
Se apropia Anul Nou – 1956, respectiv și ziua de naștere a poetului Mihai Eminescu. Doamna Tamara Ursu ne pregătea cu toată dragostea și cu tot sufletul.
Astfel că în 15 ianuarie 1956 ne prezentăm cu un frumos spectacol, dedicat poetului. Înscenăm cu un coleg de clasă poemul Revedere, eu în rolul autorului, el în rolul codrului - încoronat cu crengi de brad, de stejar etc. A ieșit un spectacol de o mare frumusețe. Cei mari au declamat alte poezii, apoi a urmat înscenarea Luceafărului. Și toate astea în fața scriitorilor invitați de ea - Andrei Lupan și Lev Barschi.
În final eu îi înmânez lui Andrei Lupan portretul său, pictat de un elev din clasa a X-a, Gheorghe Cocieru.
În acea splendidă zi, parcă se mișcase ceva în sufletul meu de copiliță. Mi-a încolțit un sentiment de iubire, încât mi-a marcat întreaga viață! Am simțit un adevărat botez pentru limba română. Din acea zi am știut cu toată firea mea încă plăpândă, că voi fi numai și numai învățătoare de limbă (moldovenească) maternă! Nimic nu m-a oprit din visul meu și nimic nu m-a clintit din ferma mea dragoste și convingere. Desigur, a fost taina mea de dor, fără să-mi dea prin minte să-mi mai caut „nașul”. Ce păcat! S-o fi căutat, poate reușeam să-i sărut sufletul. Căci reuși foarte frumos să-mi deschidă ușa sufletului. Iar eu i-am purtat recunoștința cea mare toată viața mea.
Satul, fostul centru raional, era mare, pe lângă toate celelalte, avea și un spital cu mulți lucrători. Ei bine, ea, Tamara Ursu, ne-a organizat în altă zi și am prezentat concertul și în fața personalului medical, în incinta spitalului.
Profesoara era o splendoare pentru noi! Multor elevi le-a cultivat ceea ce se numea iubire pentru limba strămoșească, pe care a cântat-o atât de duios și poetul Mihai Eminescu. Nu conta că noi nu conștientizam încă, prea cruzi fiind și plutind prin copilărie.
Dar chiar în acel an ,56, vara, Tamara Ursu a plecat la Chișinău. Vă puteți imagina ce a însemnat pentru mine plecarea ei?! Noroc de ceilalți învățători, tot atât de buni, noroc și de vârsta mea prea fragedă, ca să poarte prea mult durerea. În clasa a VI-a ne-a predat un bărbat cu numele de Alexandru Davidovici Fișman. De la care și până azi țin minte multe teme de gramatică.
Așa se face, că ajunsă la facultate, aveam deja ferma poziție că locul meu e școala, viața mea sunt copiii oamenilor! Mă pregăteam în cel mai serios mod. Iar la teatru, asistând și ascultând cu mare atenție diversele spectacole, mi se completau golurile. Când Eugen Doga a prezentat spectacolul-balet Luceafărul, aveam senzația că noi deja cunoșteam bine și conținutul, dar și cum se pregătește un spectacol, cunoșteam din clasa a V-a meseria!... De la profesoara noastră Tamara Ursu, pe care toți o veneram!
Acum, împreună cu ceilalți colegi, rămași în viață, ne amintim cu drag de spectacolul organizat de Tamara Ursu, iar fotografiile, pe care le păstrăm, ne răscolesc sufletul.
Poate că profesoara și cercetătoarea Maria Cosniceanu ar putea să cunoască despre profesoara Tamara Ursu și să ne ofere o informație.
Nadia PRUTEANU
Articol publicat în revista NATURA, în numărul 373
Susține Natura.md: Devino Patron!
