Devino Patron!

ATLETUL VIEŢII

In memoriam: Alexei Pălănceanu (29.03.1950 – 19.03.2020)

ATLETUL VIEŢII
Alexei Pălănceanu

Ca să te ţii, cel puţin la mers de dânsul, e lucru mare... Şi nu fiecare se încumetă s-o facă. Are un pas cât doi de ai mei.

- Dacă văd lumina înainte, atunci e greu să mă dezbaţi din calea asta, o spune el hotărât, privindu-mă ţintă în ochi.

 Să-l vezi?! Îi seamănă bunicului de pe mamă, Dănilă, care era tot nalt, zdravăn şi harnic. Să încerce careva să-l brâncească din drum pe Alexei Pălănceanu. Te-ai mira de-ar scăpăra! Are o statură de peste un metru optzeci înălţime şi o convingere înrădăcinată bine. Îl cunoşti dintr-o mie cum o croieşte avan. La direct şi la figurat. Şi nu-l mai schimbă nimeni!

- Eu mă grăbesc să trăiesc, să fac cât mai mult. N-am când aştepta să-mi spună acum cineva „mulţumesc”. Dacă m-aş gândi doar la asta, trebuie să pun mâinile pe piept.

 Viaţa omului este rezolvarea consecutivă a problemelor. Omul, care nu poate sau se eschivează de la rezolvarea lor, este mort. Doar fizicul lui mai trăieşte...

 Pe cel indiferent, invidios, trădător de neam şi ţară nu-l pot suferi, categoric. Preţuiesc demnitatea la oameni, onestitatea, dar şi rezistenţa, capacitatea de a lupta şi a învinge.

 Duşmani? Nu am. Ca să-i ai, trebuie să le faci rău. Eu în viaţă nu mi-am ticsit mintea cu aşa prostii.

 Ştiu că-mi poartă necaz acei care nu acceptă paşii mei, felul de a fi, modul de gândire şi de lucru, dar mai ales acei pe care îi pun în anumite limite.

 Pe când era la Tudora Căuşenilor, sat în care trecuse părinţii lui cu serviciul pedagogic, Alic (aşa-l numesc şi azi consătenii) s-a pricopsit cu o mult dorită colecţie de porumbei – de acei cu pete sure, negre, galbene, roşii, cu coada evantai şi cu salbă surie la gât, cu „pupruni”, aşa ca nu cumva să rămână în urmă de băieţii din mahala. Şi, când şi-l căutai, organiza nişte competiţii de-şi ridica tot satul ochii la cer să vadă ce se întâmpla acolo, ai cui hulubi zboară mai iute, ai cui se înalţă mai până sub soare şi, fluierându-i, ai cui cad ca nişte meteoriţi până aproape de pământ.

 Ca să iasă Alic învingător cu stolul său de speranţe fâlfâinde, celor mai leneşi hulubi le lega de picioruş câte un porumbel meşterit din hârtie, ca în zbor să-i pară hulubului că un altul uite-uite îl ajunge din urmă şi vrea să-l depăşească...

 Trecut-au ani şi ani de-atunci, dar tot mai are ce are Alexei Pălănceanu cu cei leneşi şi inerţi. E sub zodia Berbecului, născut în anul Tigrului. Poate şi asta înseamnă ceva?...

- Niciodată n-am să pot lucra fără izbândă şi fără să fiu lider. Viaţa omului se măsoară nu cu numărul de ani trăiţi, ci cu faptele bune lăsate. Nu ordinele şi medaliile îl înalţă pe om...

 N-am ştiut vreodată cu exactitate, şi nici acum nu ştiu de câte ordine şi medalii s-a învrednicit tata, cât a fost în viaţă. Cu atât mai puţin pot să cunoască acest amănunt cei din Ştefan-Vodă, unde a lucrat vicepreşedinte al executivului, dar localnicii nu uită altceva: că el, Ion Pălănceanu, a fost unul dintre întemeietorii orăşelului Ştefan-Vodă. Şi, în semn de recunoştinţă, minunatul parc, unde am sădit şi eu câţiva copăcei, îi poartă numele, precum şi strada din preajmă.

 Mi-amintesc şi azi cum, pe când eram student la Institutul silvotehnic din Lvov, m-a găsit tata să-mi ceară sfatul – cam cu ce fel de arbori să planteze aleea ce ducea de la Piaţa Centrală din orăşel spre Banca de Economii, şi până hăt spre tipografie... I-am spus, desigur. Şi tata a ţinut cont.

 Azi ţi-e de-o mai mare dragoste să mergi pe această alee de pruni cu frunza roşie... Şi, recunosc, sunt mândru că-şi amintesc de tata şi foştii lui elevi, printre care şi academicianul Gheorghe Ghidirim, cunoscutul savant Mihai Dumitraşcu...

 Ah, cum mai fuge timpul? Acum 30 de ani, Alexei Pălănceanu, proaspăt inginer silvic, planta puiet de fag în ocolul silvic Lozova, locuri pe unde la acea vreme făceam şi eu dăscălie într-o şcoală de 8 ani, la Bursuc. Azi, domnia sa, doctor în biologie, petrece diferite seminare ştiinţifice cu colegii de breaslă în „pădurea lui Pălănceanu”, pe cele 140 de hectare de mândru fag...

- M-aş duce şi în junglă, cu mare plăcere, unde n-a călcat picior de om... doar pentru noi descoperiri.

 Aş vrea să fiu bogat pentru a-i ajuta pe intelectuali. Cine duce lumea înainte? Nu acel ce creşte porcul, ci intelectualul. Cu toate că-i port respect şi crescătorului de porci.

 Cu satisfacţie aş îndeplini ordinele unui lider deştept, ce duc spre prosperare.

 Dar unde dai şi unde crapă? Pentru că prin anii ’80, împreună cu savantul Alexandru Ciubotaru a robit la fondarea Grădinii Botanice din Chişinău, diriguitorul Academiei de Ştiinţe din Moldova de pe atunci, faimosul A. Jucenco, i-a izgonit pe care şi-ncotro – şi pe director, şi pe adjunct. Altul în locul acestui „tigru” nu se ştie ce ar fi făcut, pe când Alic Pălănceanu nu zăbavă a pus mâna pe hăţurile de vicedirector al Departamentului pentru Protecţia Mediului Înconjurător şi Resurse Naturale, apoi – de preşedinte al Asociaţiei „Moldsilva”. Şi a ţinut cârma din 1990 până-n 1994. Dar mai apoi, vorba dânsului:

- Când m-au dus din preşedinţie, am creat Catedra de silvicultură şi horticultură peisajeră (al cărei şef sunt) în cadrul Institutului de Ştiinţe Reale. În anul trecut, 1999, am fondat Institutul de Cercetări şi Proiectări Silvice, la cârma căruia mă aflu.

 Demult nu mai este acel Jucenco, pornit într-acolo unde a fus surdul roata şi mutul iapa, dar nu ştiu cum se întâmplă că la noi duhul lui canceros mai persistă şi azi, mânca-l-ar pustia!

- Numai am încercat să aduc nişte fazani de peste Prut, mi-au şi spus: „Fazanii din România îs mici. Adă de la Balhaş, din Asia că-s mari cât vacile”.

 Despre zimbri... M-au avertizat: „N-aduce că-s mari şi au să ne mănânce de tot”. Cât despre cerbii nobili, mi-au hotărât: „Îs scumpi şi lasă-i încolo!”

 Nu sperii lupul cu pielea de oaie! Alic s-a făcut luntre şi punte şi, totuşi, a adus frumuseţea de fazani, pornind astfel o fermă de toată lauda în Gospodăria Silvocinegetică Răzeni. A făcut să-avem în pădurile din stânga Prutului şi cerbi nobili... Nu-i departe nici ziua când după 4-5 sute de ani de la dispariţia zimbrului din codrii noştri să-l vedem nu doar în stema Ţării. Şi, fiţi siguri, are s-o facă şi pe asta, să vedeţi!

- Am trecut nu demult pe la domnul Pavel Gusac, doctor în medicină, deputat în primul Parlament al Republicii. Şi vreau să vă spun că abia de-i ajunge de-o coajă de pâine... Totodată, m-a cutremurat pensionarul prin uriaşa dorinţă de a mai avea o zi la-ndemână, ca să mai facă ceva... pentru alţii. I-am văzut, în manuscris, manualul despre embriologia omului, ilustrat cu vreo 400 de desene în acuarelă, realizate de mâna domniei sale. Aşa ceva n-am mai văzut! Iată voinţă! Iată caracter! o zice răspicat Alexei Pălănceanu, membru de onoare al Academiei Agricole şi Silvice din România.

 Când unii sunt în goană după bani mulţi, iată că alţii sunt în goană după timp, ca să acopere „cu mintea” golurile ce mai persistă în societate.

 La această oră şi Alexei, urmaşul lui Ion Pălănceanu, îşi frământă creierii cum să croiască timpul, ca să ducă la bun sfârşit manualul pentru studenţi „Botanica forestieră şi agricolă”, la care lucrează împreună cu savantul Ion Cumanici. Şi celălalt manual aşteaptă lumina tiparului – „Dendrologia”.

- Nu mă preocupă ceea ce am făcut, zice Alexei Pălănceanu, mă deranjează ceea ce n-am reuşit.

Într-o doară, nitam-nisam se întrebă:

- Da oare ce mai face mama? Şi, întunecându-se la faţă, murmură, ca pentru sine: demult n-am fost pe acasă... Mă tem că-s plânse şi geamurile nu numai ochii mamei...

- Ai copii?

- Un băiat şi o fată...

 Copleşit de emoţii, vrând să ascundă cumva ochii deja umezi, cârni capul într-o parte, înspre punctul geografic Ştefan-Vodă... spre leagănul copilăriei.

Aşa l-am lăsat de unul singur cu gândul alergând.

Ionel CĂPIŢĂ, 26 martie 2000

Susține Natura.md: Devino Patron!