Devino Patron!

Brațele Dunării

Brațele Dunării
Dunărea. Foto: Alecu Reniță

CHILIA
Brațul Chilia, la nord, care alcătuiește frontiera națională cu Ucraina, are debitul cel mai mare – 58% din apa Dunării. Turiștii care călătoresc cu pasagerul ori alte ambarcațiuni întâlnesc sate răsfirate, cu case puține – Pătlăgeanca, Ceatalchioi, Pardina, Tatanir - ca, ajungând la Chilia Veche, să pătrundă în cea mai mare comună din Delta Dunării. Este o așezare cu istorie adâncă, prima ei menționare aparținând împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul. Domnitorii munteni și, ulterior, cei moldoveni au pus mare preț pe Chilia Veche - ea a avut un trecut comun cu Chilia Nouă, aflată pe malul stâng al fluviului – stăpânirea ei însemnând, de fapt, și ținerea, în această parte, a Dunării sub control. Armatele lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, aveau să se izbească aici de rezistența oștirii conduse de celebrul Vlad Țepeș. Desigur, nu-l putem uita pe Ştefan cel Mare. Pe malul celălalt al Dunării este Chilia Nouă, aflată sub ocupație ucraineană. Acolo, sub zidurile cetății, Ştefan cel Mare, într-o primă tentativă de a o readuce în hotarele Moldovei, fu lovit, în ziua de 22 iulie, “cu o pușcă într-o gleznă”, cum ne lasă veste Grigore Ureche în “Letopisețul” său. Rana avea să nu se mai vindece niciodată. Chilia o va ocupa, însă, nici trei ani mai târziu, intrând biruitor pe poarta ei în ultima sâmbătă a lunii ianuarie 1465. “Și acolo petrecu 3 zile - scrie același cronicar -, veselindu-se și lăudând pre Dumnezeu, și îmblânzi oamenii în cetate.” 

Dincolo de poziția strategică, Chilia, datorită în primul rând peștelui, s-a arătat deosebit de bogată, mulți dintre călătorii străini lăsând interesante însemnări despre sturioni și icre negre, ca și despre concurența acerbă a negustorilor venețieni și genovezi în privința cerealelor. Cine ajunge la Chilia Veche nu poate rămâne neimpresionat de biserica ce pare o adevărată catedrală. Din turnurile ei pot fi cuprinse încântătoare panorame ale fluviului. Așezarea are peste 4.000 de suflete. Trăiesc aici români, hoholi, lipoveni, greci. Cu veacuri în urmă, Chilia era port la Marea Neagră, un nod vital al legăturilor dintre Europa și Orient. Aluviunile cărate de valurile Dunării au tot întins pământul peste apele Pontului Euxin. Periprava este ultima localitate unde ajung navele de pasageri pe acest braț, dar și punctul de plecare spre interesante repere turistice: gârla Sulimanca și lacul Merhei, pădurea și satul Letea, localitatea C.A. Rosetti. Toate merită popas îndelung. Satul C.A. Rosetti, bunăoară, întemeiat în prima parte a veacului al XIX-lea, are printre fondatori și pe mai mulți oieri din Basarabia. Este, probabil, cea mai românească localitate din Deltă. La întoarcerea frontului, în 1944, sovieticii au bombardat satul cu sălbăticie, la C.A. Rosetti găsindu-se un mic grup de soldați români care supravegheau și apărau zona. Dacă ajungeți aici, căutați-l și pe părintele Tecuci - și el cu strămoși basarabeni - cel care de mai mulți ani încearcă să ducă la bun sfârșit impresionanta biserică nouă, în care se regăsesc toate elementele specifice ale lăcașurilor de cult de pe întinsul României.


Canalul SULINA
Canalul (brațul) Sulina este cel mai scurt. El are, de la ceatalul Sf. Gheorghe, doar 63 km. Reducerea lungimii lui se datorează unor rectificări ale brațului, petrecute la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primii doi ani ai următorului. Sunt bine cunoscute micul “M” și marele “M”, coturi suprimate ce-au dus la înlesnirea navigației, de la ambarcațiunile pescărești la navele de mare tonaj. Partizani este prima așezare ce apare pe malul drept și întemeierea ei este legată tocmai de aceste lucrări de rectificare. După 20 de mile, ne iese în cale Maliucul, o localitate tânără, înființată prin anii ‘60 ai secolului trecut, care a căpătat un bun profil turistic. De aici se poate pleca spre lacul Fortuna, canalele Olguța și Șontea ori satul Mila 23. De la Maliuc, la doar 3 km în aval, pe celălalt mal al canalului Sulina, se găsește satul Gorgova. Mila 18, spre care orice ghid își îndeamnă turiștii să o privească, a avut, cândva, o faimă de un pitoresc aparte. Aici a existat, pe vremuri, un cătun cu câteva case, un han și o femeie, Baba Rada, care a și împrumutat locului numele ei, și multe legende despre isprăvile pe care le-a făptuit. După alți 9 km, pe partea stângă se ivește complexul hotelier “Lebăda” - aflat în renovare - și satul Crișan, intersecție de ape și căi spre Mila 23, pe Dunărea Veche, la nord, și canalele Caraorman și Litcov, spre sud. La capătul canalului se află, de fapt, singurul oraș din Delta propriu-zisă. Sulina - porto-franco în perioada interbelică - are o istorie palpitantă, cu navigatori – veniți pe Dunăre ori pe Mare - dornici de aventură și noroc, cu instituții europene, ce căutau reglementarea circulației pe apele Dunării ...

Sulina are o istorie cu totul specială. Este pomenită, cu mai bine de 1000 de ani în urmă, sub numele de Selina, în scrierea lui Constantin Porfirogenetul “De administrando imperio”. O regăsim menționată și în postulane, precum cel al lui Marino Sanudo, din 1320, ori cel al genovezului Pietro Vesconte, realizat 27 de ani mai târziu. Cu toate acestea, abia în a doua parte a veacului al XIX-lea începe să capete importanță așezarea de pe brațul de mijloc prin care se varsă Dunărea în Marea Neagră. Mai exact, odată cu hotărârea Comisiei Europene a Dunării de a pune în aplicare proiectul Ch. Hartley privind navigația pe această ultimă parte a bătrânului fluviu.Astfel, încetul cu încetul, Sulina cunoaște o existență alertă, plină de pitoresc, statutul de Porto Franco sporindu-i în chip spectaculos atracția. Pe lângă paginile de carte care i-au fost dedicate de Alexandru Vlahuță, Jean Bart, Nicolae Iorga - ca să pomenim doar câțiva dintre scriitorii îndrăgostiți de farmecul acestui port - o cronică insolită a Sulinei este și Cimitirul internațional. Monumente funerare dintre cele mai diverse, inscripții în mai toate limbile pământului: aici sunt mormintele multor marinari ori vizitatori ai așezării, care și-au aflat locul de veci în pământul nisipos al Sulinei. Sunt și alte interesante lucruri de văzut aici, “la capătul lumii”: Palatul Administrativ al Flotei Dunărene (fostul sediu al Comisiei Europene a Dunării), cele patru faruri - între care, unul din 1802, iar un altul din 1870 -, bustul cunoscutului dirijor George Georgescu, născut în această localitate. Nu la urmă, desigur, merită cunoscută plaja de la Sulina, remarcabilă prin întindere și finețea nisipului, ca să nu mai vorbim de canalele și ghiolurile din apropiere. Este vorba de canalul Busurca, cu gârla Împuțita, până la malul Mării, ori spre lacurile Roșuleț-Roșu.

 

SF. GHEORGHE
Brațul Sf. Gheorghe are pe malurile sale, de-a lungul a 113 km, localități interesante, la care se poate ajunge – până la km 50 - și pe uscat, cu autoturismul. Unele sunt foarte vechi. Nufăru datează de peste un mileniu, în vreme ce Mahmudia, Murighiol ori Dunavățu de Jos au fost întemeiate fie pe vatra, fie în preajma unor cetăți grecești, dacice, romane sau bizantine, vestigiile lor stârnind un viu interes în lumea arheologilor. La Km 0 - se spune că pe aici ar fi pătruns flota lui Darius, venită să se lupte cu sciții - se găsește localitatea Sf. Gheorghe. Unul dintre ultimii oaspeți faimoși ai acestui sat de pescari, meșteri mari și la prinderea sturionilor ori a scrumbiei, a fost celebrul Jaques-Yves Cousteau, care a realizat cercetări și filmări în Delta Dunării. Întâlnirea Dunării cu Marea Neagră produce un spectacol fascinant, cu apele gălbui ale fluviului ce se întrepătrund cu cele verzui și clare ale Mării. Ca și cea de la Sulina - de altfel, localitățile sunt legate de un canal - plaja de la Sf. Gheorghe este vestită pentru finețea nisipului și întinderea ei. Nu încheiem aceste rânduri fără a glosa, cât de cât, pe seama vestitelor mâncăruri din Deltă. Aici întâlnim o adevărată împărăție a peștilor, cu somni, șalăi, bibani și crapi, știuci, carași, plătici, dar și raci sau puișori de baltă. Toți călătorii străini care s-au perindat de-a lungul veacurilor prin această extraordinară zonă lacustră au fost uimiți de belșugul piscicol, dar și de măiestria pescarilor, în special a celor de la gurile Dunării, care se luptau cu moruni uriași, cântărind și peste 300 de kg. Se capturau aici și alte exemplare remarcabile din familia sturionilor - nisetru, păstrugă, cegă -, iar despre caviarul românesc se dusese vestea că era cu bobul cel mai mare. Era vestit, de asemenea, uleiul de ficat de morun, ca și untura de pește. Câte bucate nu se pot găti din mulțimea de pești din Delta Dunării? Chiftele și știucă umplută, pește prăjit și  lachie, plătică și somn afumat, scordelea (pește uscat) cu cartofi (mai ales iarna, când îngheață apele Deltei) sau saramură de bibani. Mujdeiul de usturoi și mămăliga sporesc, la rândul lor, savoarea acestor delicatese. Desigur, o vedetă a mâncărurilor din Deltă este “borșul pescăresc”, care, oricât s-ar prepara prin alte părți, niciodată nu va atinge savoarea de aici. Facem loc unei rețete de odinioară, care poate fi pusă chiar în practică... “Într-un ceaun mare de tuci, agățat de un trepied de lemn, se pune apa la fiert și, când clocotește, se bagă o sită plină de pește mărunt, de vreo 10-15 feluri. După ce acesta fierbe, este scos și se pune alt pește. Se schimbă, astfel, peștele de mai multe ori, până se îngroașă zeama. Abia atunci se aruncă în ceaun bucăți de morun, nisetru, somn, păstrugă...” De aprecieri peste măsură se bucură și “crapul la proțap”.Cum se face? Se spintecă un crap mare și se desface în două bucăți, ca o carte deschisă. Două bețe îl țin suspendat, printr-un “proțap”, deasupra jeratecului. Distanța să fie de circa jumătate de metru. Se frige încet, adăugându-i-se, după gust, diverse condimente. Când s-a rumenit pe ambele părți, vinul - de preferință, un Aligote - trebuie să fie neapărat la îndemână! Poftă mare!

 


Mihai OGRINJI

Articol publicat în numărul 244

 

Susține Natura.md: Devino Patron!