Călătorie la capătul lumii

Pe 10 februarie 2020, un grup de 9 temerari moldoveni s-a îmbarcat din Ushuaia, de la capătul sudic al Argentinei, pe Bazileus Aurora, un vas de tip Challenge 67, cu destinația Antarctica. După
ce au trecut prin furtuni violente, au plutit printre aisberguri gigantice, au cules probe de apă pentru analize de laborator, au explorat stații abandonate, au salutat balene, pinguini și leoparzi
de mare, și au trecut prin multe alte aventuri, expediționiștii s-au întors cu bine în Ushuaia, pe 28 februarie, obosiți, dar fericiți și cu multe povești de spus. 

Între ei, și Oxana Tornea, o veche cunoștință a Mișcării Ecologiste și participantă la expedițiile de pe Nistru de acum două decenii, care ne-a oferit cu amabilitate un interviu despre experiența ei antarctică.

Oxana Tornea în orașul argentinian Ushuaia, cel mai sudic oraș al lumii.

– Cum a apărut idea unei expediții moldovenești în Antarctica?
– Antarctica a reprezentat un episod - unic și remarcabil - dintr-o serie de expediții. Obiectivul lui Anatol Untură, inițiatorul acestui proiect, este de a străbate pe velier toate oceanele lumii. După o experiență memorabilă de navigație în Oceanul Arctic, până în Groenlanda, care a avut loc în vara lui 2019, și unde au participat o parte dintre membrii echipajului actual, cred că Antarctica a venit ca o alegere firească pentru următoarea destinație. În ce mă privește, de mică mi-am dorit să călătoresc și să explorez chiar și cele mai îndepărtate și greu accesibile locuri de pe Pământ. Deși am vizitat numeroase țări și am traversat câteva oceane până acum, Antarctica persista de mult timp într-un colț al minții mele, ca un vis nemărturisit, pe care simțeam că îmi doresc foarte mult să îl realizez, dar încă nu știam exact cum. Când i-am cunoscut pe Anatol și pe cei care au fost în Groenlanda și am aflat despre intenția de a organiza o nouă expediție către continentul  înghețat, am știut, fără ezitare, că voi merge cu ei.
Pregătirea expediției spre Antarctica nu a fost nici pe departe ușoară însă, în retrospectivă, a meritat tot efortul și entuziasmul pe care le-am depus în vederea realizării ei.

– Care au fost scopurile expediției?
– Unul dintre scopurile principale ale expediției a fost să prelevăm probe de apă din pasajul Drake și de la Cercul Polar de Sud, pe care le-am predat Institutului Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Științe Biologice din București. Acestea urmează a fi analizate de oamenii de știință, în vederea identificării unor potențiali compuși poluanți și a microorganismelor existente în apă. Rezultatele vor fi comparate cu datele istorice disponibile, pentru a determina eventualele schimbări care au survenit în timp.

– Povestește-ne pe scurt despre membrii echipajului.
– Membrii echipajului sunt toți originari din Republica Moldova. În prezent, însă, locuim în diverse colțuri ale Europei. O parte dintre noi au deja experiență de sailing și brevet de conducător de ambarcațiuni cu motor și vele. Pentru câțiva, însă, experiența de a naviga a fost inedită. Alături de noi nouă, a fost și echipajul permanent al vasului, format din cinci persoane cu experiență în navigație polară. Cu toții avem un parcurs și un profil profesional divers, iar ceea ce cred că ne-a unit a fost înțelegerea că viața e mai vastă decât sfera noastră actuală de cunoaștere și confort, setea de a o explora în diversitatea aspectelor ei și dorința de a ne descoperi și testa potențialul individual.

Întregul echipaj care a pornit în această călătorie ambițioasă. Foto credit: Oleg Margina

– Cum se pregătește o expediție în Antarctica? De ce fel de echipament și experiență ai nevoie? O astfel de călătorie ar fi accesibilă unui cititor obișnuit?
– Cred că pregătirea pentru o expediție de o asemenea anvergură trebuie abordată pe trei planuri: mental, fizic și material, dintre care aspectul cel mai important este cel psihologic. Drumul către Antarctica presupune o doză mare de necunoscut și imprevizibil - dată, în primul rând, de contactul autentic cu natura care se poate manifesta foarte brutal. Cei care pleacă acolo, așa cum am făcut-o noi - pe velier, trebuie să înțeleagă că îi așteaptă foarte mult disconfort, o separare îndelungată de cei dragi, fără posibilitatea de a-i contacta frecvent și o solitudine care poate părea dezolantă, pe o barcă mică, în mijlocul imensității oceanului, fără nicio urmă de uscat la orizont, pe durata câtorva zile. E important să ai anduranță mentală. O pregătire fizică adecvată este, în egală măsură, esențială. Pentru a ajunge în Antarctica din Argentina, trebuie să traversezi pasajul Drake, notoriu pentru furtunile care se iscă acolo. Asta înseamnă că traversada va fi, cel mai probabil, agitată, și că, aproape inevitabil, răul de mare își va face simțită prezența. În aceste condiții, un corp sănătos, puternic și antrenat te poate ajuta să tolerezi mai ușor disconfortul fizic, să te recuperezi mai repede și să poți îndeplini sarcinile asociate cu rolul tău pe barcă. Personal, în afară de pasiunea pentru sailing, am o mare dragoste pentru înot - în special cel de anduranță, în ape deschise. În prezent, înot cca 700-800 km anual, în bazin, dar și în diverse mări și lacuri de pe mapamond. Cred că acest nivel de antrenament mi-a permis să fiu pregătită mental și fizic pentru multe provocări din viață mea, inclusiv pentru Antarctica.
Nici partea materială nu e neglijabilă. Pe lângă frumusețile incomparabile pe care le ascunde și care justifică orice efort de a ajunge acolo, Continentul Sudic este foarte îndepărtat și sever. O călătorie spre Antarctica presupune niște cheltuieli de transport semnificative pentru a ajunge la destinație și un echipament adecvat, preferabil cu tehnologii specifice încorporate, care să te ajute să faci față frigului, vântului și condițiilor de navigare pe mare. Dacă o astfel de călătorie este accesibilă unui cititor obișnuit, mă întrebi?
Absolut! Cu condiția să fie animat de un vis puternic, de o dorință viscerală de a cunoaște această destinație și de a avea motivația de a se pregăti mental, fizic și de a munci cu perseverență la visul lui. Totul poate fi realizat, cu o pregătire metodică și focus, indiferent de situația actuală a celui care citește acest articol. 

– Care a fost traseul vostru spre Antarctica și în jurul Continentului Sudic și al apelor adiacente?
– Din Ushuaia, cea mai sudică localitate de pe Pământ, situată în Argentina, am navigat prin Canalul Beagle, pe lângă faimosul Cap Horn și am parcurs Strâmtoarea Drake, pentru a ajunge la Peninsula Antarctică. Aici am pătruns în apele Mării Weddel, și ne-am oprit pe niște insule rar frecventate de turiști, dar care adăpostesc numeroase colonii de pinguini. Apoi, am coborât spre sud, până aproape de paralela 67, de-a lungul țărmului vestic al Peninsulei Antarctice, vizitând mai multe insule și golfuri: Deception Island, Charlotte Bay, Paradise Bay, pentru a enumera doar câteva, precum și câteva stații științifice polare: argentiniană (Esperanza), spaniolă, chileană, ucraineană  (Vernadsky), britanică (Lockroy).Pasajul Drake a reprezentat o experiență aparte. În drumul spre Antarctica, marea a fost agitată și vântul puternic, totuși condițiile au fost relativ rezonabile. Lucrurile s-au  schimbat însă drastic la întoarcere, unde, din cauza unei probleme inopinate la motor, care ne-a făcut să rămânem ușor în derivă, pentru 14 ore, ne-a prins din urmă o furtună uriașă, care a atins nivelul 10 pe scara Beaufort, și care a durat 3 zile. Scara Beaufort măsoară intensitatea vântului și descrie manifestările mării. Intervalul scării este cuprins între 0 și 12, unde nivelul zero descrie un calm plat, fără vânt și cu apa ca oglinda, iar nivelul de 12 grade înseamnă condiții de uragan, în care șansele de supraviețuire a omului, chiar și pe nave de mare tonaj, sunt reduse. Noi ne-am înfruntat cu o furtună de 10 grade, fiind pe un velier de 21 de metri. Vasul a fost constant zguduit de rafale de vânt și lovit de valuri enorme, de peste 10 metri, care aruncau tone de apă peste punte. Mișcările imprevizibile și violente de ruliu și tangaj făceau foarte dificilă deplasarea pe barcă. Era esențial ca, în orice moment, să te ții de ceva fix, pentru că, altfel, riscai să fii propulsat în celălalt capăt al vasului. Dormitul a reprezentat o altă provocare, întrucât, în pofida hamurilor atașate, riscul ca o bandare imprevizibilă a vasului să te arunce din pat era foarte mare, mai ales pentru cei care se aflau în patul supraetajat.

– Care au fost primele semne că sunteți aproape de continent?
– Primele semne că ne apropiem de Antarctica au fost ghețarii, pe care am început să îi întâlnim în cale cu o zi înainte de a ajunge pe peninsula Antarctică. De asemenea, în apropierea uscatului, vânturile s-au mai potolit, iar marea a devenit treptat mai calmă.

– Care a fost cel mai sudic punct al expediției? Ați mers și spre interior, sau ați rămas doar în zona costieră?
– Ultima oprire pe traseul nostru a fost stația științifică permanentă ucraineană Vernadsky. Iar, în călătoria noastră către Sud, ne-am apropiat de paralela 67°. Fiind vorba de o expediție nautică, ne-am petrecut foarte mult timp pe apă, navigând de-a lungul Peninsulei Antarctice. În timpul acostărilor, am rămas în zonele de țărm, nu am pătruns foarte mult în interiorul continentului.

– Ce faună polară ați văzut în călătorie?
– Fauna Antarcticii este spectaculoasă și surprinzătoare prin diversitatea ei. Am avut șansa să ne întâlnim cu balene cu cocoașă care dormeau, dimineața devreme, plutind inerte la suprafața apei, sau care vânau în tandem, seara. Tactica de vânătoare a balenelor este una specială. Hrana principală a balenelor, ca și a majorității animalelor marine din zonele polare sudice, o constituie creveții (krill)- veriga de bază a lanțului trofic din Oceanul Sudic, dar, în funcție de specie, acestea se pot hrăni și cu pești sau cu alte viețuitoare mai mari. De obicei, balenele vânează în grupuri de două sau trei. Ele înoată în spirală emanând bule de aer, care creează un spațiu ca o găleată imensă, unde se adună și devin captivi creveții și peștii. Apoi, balenele se scufundă în adâncul apei, de unde plonjează puternic la suprafață, cu gura deschisă, înghițind toată hrana astfel acumulată. Călătorul, pe mare, poate depista ușor zonele de vânătoare ale balenelor, deoarece, deasupra lor, se vor afla, inevitabil, stoluri de păsări, dornice să profite de resturile acestui ospăț pantagruelic.

Dar, desigur, vedetele incontestabile ale Antarcticii sunt pinguinii, care populează, în colonii numeroase, gălăgioase și… puternic mirositoare, coastele înalte ale continentului. Înainte de a pleca în expediție, am încercat să îmi imaginez întâlnirea cu pinguinii, dar nu m-am așteptat ca, atunci când îi voi vedea pentru prima dată, să mă simt atât de fericită. Primii navigatori antarctici descriau pinguinii ca pe niște oameni în miniatură, cu reguli sociale bine definite, din care poți desprinde similitudini cu relațiile interumane. Una dintre trăsăturile lor pregnante este curiozitatea. Deoarece în zonele puțin frecventate de turiști, pinguinii nu se tem de oameni, ei vor fi primii care se vor apropia de tine și te vor studia cu un interes insistent. Trebuie să menționez că, în Antarctica, este interzis să atingi pinguinii, iar vizitatorii trebuie să păstreze, în permanență, o distanță de cel puțin 5 metri față de aceștia, tocmai pentru a nu interfera și nu a le perturba modul de viață. Ne-am întâlnit, de asemenea cu foci, leoparzi de mare și am văzut foarte multe specii de păsări, printre care faimosul și neobositul albatros. 

În retrospectivă, realizez ca aș avea nevoie de un întreg capitol de roman pentru a descrie lumea animală a Antarcticii. Pinguinii, balenele, focile, leoparzii de mare - toți par să aibă, la fel ca și oamenii, trăsături individuale puternice, iar societățile lor se ghidează după reguli dure. Îmi amintesc de dimineața în care am fost martorii unui eveniment trist: un leopard de mare plutea imperturbabil în apropiere de malul unei insule, așteptând întoarcerea grupurilor de pinguini de la pescuit. Brusc, noi, cei de pe țărm, am auzit zgomote agitate și plescăituri puternice în apă. Leopardul reușise să înșface un pinguin mai puțin norocos sau poate mai puțin rapid și îl devora deja cu ferocitate, lansându-se într-un spectacol de forță, tocmai ca să le arate tuturor spectatorilor: pinguini, foci și oameni, cine este cel mai puternic în acele ape.

– Cât de dificilă a fost navigarea printre aisberguri?
– Am navigat cu prudență și ne-am asumat multe precauții. Când barca plutește în apropierea ghețarilor, se organizează carturi permanente, în care o persoană urmărește panoul de navigație și radarul, iar o alta stă de veghe pe punte, semnalând dacă vede vreun obstacol în cale. E foarte important să păstrezi o distanță de siguranță față de ghețari, deoarece aceștia prezintă cel puțin două riscuri potențiale:
1. Nu poți estima niciodată, cu precizie, de la suprafață, cât de mare este partea de gheață scufundată în apă.
2. Mișcarea ghețarilor este imprevizibilă: se poate întâmpla ca, din diferite cauze, centrul de greutate al unui ghețar care cântărește mii de tone, să se modifice brusc, iar ghețarul să se răstoarne, dislocând cantități uriașe de apă, sau chiar să cadă în mod fatal peste barcă, dacă aceasta se află prea aproape de el.

Pe timpul nopții, când stăteam ancorați, în apropiere de țărmurile antarctice, aveam un orar stabilit zilnic, în care fiecare rămânea de cart, pentru a supraveghea ca barca să nu fie lovită de bucăți mai mari de gheață sau chiar de ghețari și a proteja, astfel, somnul celorlalți membri ai echipajului. Pe de altă parte, a străbate marea printre ghețari e o experiență indicibilă. Formele unice ale acestora și dimensiunile grandioase creează un spectacol impresionant. Îmi amintesc cum stăteam imobilă pe punte, în timp ce barca plutea tăcut pe apă, și pur și simplu contemplam splendoarea care mi se deschidea în față. În acele momente, în suflet și în minte se făcea liniște. Au fost clipe neprețuite, în care simțeai nevoia să îți găsești un colțișor al tău, și să meditezi la frumusețea și efemeritatea vieții. Acești ghețari plutitori se rupseseră dintr-o calotă glaciară formată de-a lungul a milioane de ani. Iar acum, sub ochii noștri, se topeau treptat în drumul lor către nord, spre ape mai calde, amintindu-ne că totul are un sfârșit. Că timpul trece peste tot și toate. Chiar și coloși multimilenari urmau să se disipeze, picătură cu picătură, dispărând după orizont. Reiterând cât de volatil și prețios este fiecare moment pe care îl trăim.

– Cât de vizitată e Antarctica în ziua de azi și cine sunt vizitatorii, în afară e echipajul vostru? Cât de puternică e amprenta activităților umane în această regiune?
– Din fericire, Antarctica rămâne în continuare continentul cel mai puțin vizitat, atât din cauza condițiilor extreme, nefavorabile și neconfortabile pentru oameni, cât și datorită costului ridicat și timpului necesar pentru a ajunge acolo.
În prezent, Antarctica este vizitată anual de circa 40 000 de persoane, dintre care 94% sunt turiști și personal navigant, iar 6% reprezintă savanți. Spun din fericire, deoarece limitarea turismului duce la o mai bună protejare a ecosistemului polar. Cea mai mare sursă de poluare locală o reprezintă turismul, în special, conform afirmațiilor oamenilor de știință, cel practicat pe navele de croazieră mari, cu sute de pasageri la bord. O preocupare majoră, pentru a păstra mediul antarctic nealterat, o constituie împiedicarea transportului involuntar de spori, viruși, microbi sau insecte alogene, de către turiști pe continent. De aceea, de fiecare dată când coboram pe țărm și când reveneam pe barcă, noi respectam cu strictețe obligația de a ne dezinfecta încălțămintea și de a ne aspira buzunarele hainelor.

Din alt punct de vedere, în sezonul în care am ajuns acolo, s-a înregistrat cea mai înaltă temperatură din istoria cunoscută, +18,3 grade la stația științifică Esperanza, pe care am vizitat-o și unde am văzut aparatul cu care au fost făcute aceste măsurători. Savanții pe care i-am întâlnit ne-au spus că, datorită creșterii progresive a temperaturilor, în ultimele decenii, gheața costieră se  retrage spre sud, spre interiorul continentului, periclitând astfel habitatul actual al faunei polare, determinând migrația populațiilor de pinguini și afectând lanțul trofic. În plus, cercetări recente au semnalat prezența, în concentrații mai mici, a unor compuși poluanți în aer, care sunt similari cu ceea ce putem întâlni în marile orașe. Ceea ce ne-a confirmat încă o dată că trăim într-o lume interconectată. Deși Antarctica este un continent izolat, situat la mii sau zeci de mii de km depărtare de zonele industriale și de marile aglomerații urbane, ea rămâne sensibilă și fragilă în fața schimbărilor care se produc la nivel mondial.

– Ai putea să împărtășești cu publicul nostru câteva dintre amintirile speciale pe care le ai din Antarctica?
– Oh! Toate momentele acestei călătorii au fost atât de speciale! Și afirm asta fără emfază, pentru că am trăit intens fiecare clipă, cu curiozitatea nealterată a unui copil care descoperă lumea, adânc ancorată în prezentul care mi se devoala în față, minut cu minut. Unele dintre amintirile prețioase legate de expediție, pe care le voi păstra probabil mereu în suflet, au fost, într-o ordine ușor aleatorie:

• Atunci când, de ziua mea, dimineață, toți băieții au venit să mă felicite în cabină, deoarece încă sufeream de rău de mare și îmi era încă greu să mă ridic în poziție verticală, iar apoi, când am reușit să ies pe punte, au improvizat un concert cu chitară, printre valuri, soare și un orizont definit doar de o întindere albastră și nemărginită de ape.
• Prima dată când am văzut ghețării imenși, plutind imperturbabili pe mare, deoarece, pe lângă spectacolul pe care ni-l ofereau, prevesteau apropierea de Antarctica.
• Prima oară când am zărit țărmurile Antarcticii.
• Prima dată când am văzut pinguinii.
• Prima întâlnire cu balenele.
• Dimineața în care am părăsit Paradise Bay, înainte de răsăritul soarelui, iar spectacolul naturii a fost impresionant. 
• Modul în care grupul nostru de individualități puternice, diferite, s-a consolidat într-o echipă și un grup de prieteni. O familie.
• Momentul în care am conștientizat pentru prima dată că suntem pe o bărcuță derizoriu de mică, pe un ocean incredibil de mare și de agitat, într-o solitudine completă, perfect izolați de orice urmă de civilizație umană.

Această realizare poate pune multe lucruri în perspectivă. Înțelegi mai bine că, la scară universală, omul și viața sa sunt doar o sclipire efemeră. În același timp, la nivel individual, simți cât de mare este, totuși, potențialul uman. Omul, prin curiozitatea, setea sa de explorare, reziliență și curaj, a reușit de-a lungul secolelor, așa cum am reușit, de altfel, și noi, să facă față furtunii, să își controleze mediul și să îl influențeze, ajungând în locuri nebănuite și înfruntând provocări extreme. Din ce am enumerat mai sus, se poate vedea că au fost multe experiențe trăite în premieră, ceea ce a și făcut ca întâlnirea cu Antarctica să fie atât de memorabilă.

– Aceasta nu e prima ta expediție. Acum mulți ani ai participat la expedițiile Mișcării Ecologiste prin Moldova. Desigur, a explora patrimoniul natural și cultural de pe cursurile râurilor din Moldova e foarte diferit de a merge în Antarctica, dar ai putea să faci unele paralele între expedițiile MEM și expediția ta recentă? În ce măsură ți-a fost de folos experiența din expedițiile MEM?
– Fiecare colț de pe aceasta Planetă merită explorat, iar un bun loc de a începe este chiar țara ta. Deși, în toți acești ani, am avut șansa să călătoresc destul de mult, îmi amintesc, chiar și acum, cu bucurie, despre frumoasele expediții MEM, din 2003-2005, care au pus, într-o oarecare măsură, bazele pentru aventurile mele care au urmat, și care au reprezentat, la acea vreme, o modalitate extraordinară de a inculca în sufletele noastre de adolescenți dragostea față de natură, responsabilitatea de a o proteja și curiozitatea de a o înțelege și explora.
Ca și aventura din Antarctica, îmi aduc aminte că acestea nu au fost lipsite de peripeții. În prima expediție, deși am avut o bătătură destul de urâtă și dureroasă la picior, am parcurs stoic, pe jos, vreo 35 de km într-o zi, prin pădurile din nordul Moldovei, de pe malul pitoresc al Nistrului. Durerea nu a contat, pentru că eram captivată de discuțiile și istoriile interesante pe care ni le împărtășeam împreună cu ceilalți participanți. În expediția ulterioară, ne-a prins o viitură puternică, pe undeva nu departe de Cobani, care ne-a inundat complet corturile și a trebuit să fim evacuați de urgență. Partea bună e că se întâmplase aproape de sfârșitul expediției, așa că nu am rămas decât cu amintiri frumoase și amuzante.
Expedițiile MEM, poate la un nivel diferit față de călătoriile care au urmat, dar cu un impact durabil, semnificativ, întrucât au fost printre primele, mi-au oferit ocazia să explorez și să îmi cultiv dragostea și respectul pentru natură, să mă bucur de peisaje naturale unice, care nu au putut decât să se imprime și să modeleze sufletul sensibil al unui adolescent și mi-au permis să îmi
testez reziliența și să cunosc oameni interesanți, cu o parte dintre care am rămas încă prieteni, chiar și acum, peste atâția ani.

– Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat din această expediție în Antarctica?
– Călătoriile au acest efect de a transforma călătorul. Eu îmi dorisem foarte mult să ajung în Antarctica tocmai pentru a vedea și în ce mod mă va schimba experiența. Mai am încă multe amintiri de distilat și concluzii de tras în urma expediției, însă știu că asta va surveni în timp.
Cred că Antarctica mi-a alterat percepția pe care o aveam asupra realității și a ceea ce este posibil. Mi-a confirmat încă o dată că viața este mult mai vastă decât va fi vreodată sfera mea de cunoaștere și înțelegere umană și mi-a intensificat setea de a explora, de a trăi viața frumos și cu sens.
Când traversezi repetat Pasajul Drake, și înfrunți situații care îți testează curajul, reziliența, răbdarea și te pun față în față cu elemente naturale, infinit mai puternice decât tine, asupra cărora nu poți avea niciun control real, începi brusc să pui în perspectivă multe dintre grijile și sursele cotidiene de stres, înțelegând că reprezintă, de fapt, non-probleme. Antarctica mi-a reamintit de importanța de a trăi în prezentul clipei. Mi-a reamintit că absolut totul, și bine și rău, se va sfârși la un moment dat. Și că e important să analizezi cine vei fi devenit tu, o dată ajuns la capăt.
În expediție, am înțeles încă o dată cât de importanți sunt oamenii și rolul pe care aceștia îl pot juca în viața ta. Oamenii sunt o componentă esențială pentru orice proiect de succes. De cele mai multe ori, e mai ușor să realizezi un vis, lucrând în echipă și având sprijinul unor persoane animate de aceleași țeluri ca și tine.

– Mulți dintre cititorii noștri sunt elevi și poate unii dintre ei vor fi inspirați de călătoria voastră și vor visa și ei la expediții în Antarctica sau în alte zone extreme. Cum s-ar putea pregăti acești viitori exploratori pentru viitoarele lor aventuri? Ce sfaturi le-ai da?
– Cel mai important lucru este să ai curajul de a visa visuri puternice, mărețe, care să îți depășească zona actuală de cunoaștere și de confort, și să ai încredere că, deși momentan nu pare că dispui de toate resursele necesare, într-o bună zi, vei fi pregătit să le îndeplinești.
Al doilea element este setea viscerală de a-ți trăi visul. Să nu admiți, în mintea ta, niciun scenariu de eșec și nicio posibilitate a unui plan B. Mulți afirmă frecvent că “își doresc” sau “visează la…”, dar că, “Dacă această dorință nu se va îndeplini, atunci- Eh, așa-i viața! Nu mi-a fost scris! Nu am avut noroc!”. Din păcate, cu o astfel de atitudine, foarte probabil, cele mai multe dintre visurile declarate nu se vor materializa, întrucât nivelul așteptărilor va fi din start setat foarte jos.
După aceste aspecte mentale, urmează partea de pregătire metodică. Drumul către orice realizare semnificativă trece prin rigorile disciplinei. Aș putea da multe exemple aici. Ideea este că orice obiectiv presupune anumite etape pe care trebuie să le parcurgi, pentru a-l atinge. Etape care, deseori pot dura ani și pot solicita multe resurse, iar tu trebuie să îți dezvolți forța fizică și voința de a nu renunța înainte de linia de finiș. Nu în ultimul rând, este esențial să te bucuri de proces, indiferent de rezultatul pe care îl vei obține. Tot ce se naște din pasiune și dragoste are șanse mai mari de a da roade. Referitor la Antarctica, dacă un tânăr viitor explorator al regiunilor polare ne citește, am scris mai sus despre cele 3 niveluri de pregătire: mental, fizic și material, care te pot aduce mai aproape de această destinație. Ar fi bine ca al nostru cititor să le aibă în vedere și să înceapă chiar de pe acum să avanseze, în propriul ritm, cu pași mici, pe fiecare plan: să citească o carte despre explorarea Antarcticii, să studieze natura continentului; să practice un sport care îl pasionează, să facă dușuri reci, pentru a se adapta la frig; să își dezvolte curiozitatea și competențele.

– Mulțumesc, Oxana, pentru acest interviu și așteptăm să aflăm despre viitoarele tale aventuri.

Pentru conformitate, Lucian RENIŢĂ
Fotografii de Oxana TORNEA și Alex BRED

Articol publicat în numărul 338

Susține Natura.md: Devino Patron!