Călătorii pe Dunăre
Dunărea este temelia de apă a României. Oricine ne privește harta poate percepe ușor această metaforă. Pe o distanță de 1.075 km - ceea ce înseamnă 38% din întregul său curs - bătrânul fluviu scaldă cu generozitate sudul pământurilor noastre, prefațând unirea sa cu Marea Neagră, printr-o Deltă fabuloasă.
natura.md
Iun 29, 2020 05:44
2793
0
Dunărea taversează și întreaga istorie a României. Dacii, strămoșii noștri, obișnuiau să bea apă din acest fluviu, înainte de marile lor bătălii. Atotputernica zeitate acvatică era invocată, pe de o parte, pentru a le veni în sprijin spre a înfrânge dușmanii, iar pe de altă parte, pentru a-i tămădui de toate relele. Nu totdeauna le-a surâs însă izbânda. După două cumplite războaie, la 12 mai 113 d.Hr., când locuitorii Romei întâmpinau cu ovații inaugurarea Forumului, unde se ridica Columna lui Traian, Dunărea era și ea povestită, chiar dacă destul de modest, în această senzațională cronică sculptată în piatră. Apare chiar în primele scene ale dramaticei epopei: apele fluviului sunt liniștite, corăbiile încărcate, sunt ancorate într-un port, iar Danubius - zeul protector, care s-a arătat de data asta favorabil romanilor - țâșnește din valuri, cu chipul unui om cu torsul gol. În alte secvențe se sugerează traversarea Dunării, sculptorul-narator insistând pe legiunile victorioase.
Există și o Dunăre a corăbiilor plutitoare, ce alcătuiesc, probabil - spun exegeții - cele mai spectaculoase scene realizate de Apollodor din Damasc, presupusul programator iconologic al cronicii de piatră.
În publicistica sa politică, Mihai Eminescu a stăruit adesea asupra unui adevăr potrivit căruia Dunărea, împreună cu Carpații și cu Marea Neagră, alcătuiesc sfânta treime a românilor: „Noi trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării: aceasta este singura misiune a statului român și oricine ar dori să ne risipească forțele spre un alt scop pune în joc viitorul urmașilor noștri și calcă în picioare roadele muncii strămoșilor noștri.”
Desigur, Dunărea este o realitate colosală a întregului continent. Forța sa este imensă, nu numai pe plan economic, dar și sub aspect turistic. “Regele fluviilor europene”, așa cum Napoleon a numit Dunărea cândva, are multe de arătat în ceea ce privește minunata industrie a călătoriilor și vacanțelor. Ca orice splendoare a naturii, Dunărea nu este niciodată monotonă. Datorită cascadelor de frumuseți pe care le lasă în urma sa, fluviul, pătrunzând pe teritoriul României, oferă două spectacole magnifice: celebra traversare prin defileul munților Carpați - de la Baziaș la Porțile de Fier - și majestoasa desfășurare de ape prin labirintul captivant al Deltei, înainte de contopirea cu apele Mării Negre. De-a lungul acestui traseu, un mozaic pitoresc de peisaje însoţește Dunărea: poteci de munte fermecătoare, peșteri și văi, dealuri acoperite cu vii și livezi, o câmpie întinsă și mănoasă, grație căreia țara avea odinioară faima de «grânar al Europei”, porturi, stațiuni balneare, sate, cetăți și vestigii ce povestesc despre vremi încrâncenate.
Oamenii acestor locuri din vecinătatea Dunării, gata în orice clipă să-și întâmpine oaspeții cu inima și brațele deschise, alcătuiesc o lume ce-a păstrat îndeletniciri care nu se mai regăsesc prin alte părți ale pământului, dar și vechi datini, cu obiceiuri și sărbători în care Dunărea apare ca o ființă mitică, cu puteri supranaturale, gata, într-un fel sau altul, să sară în ajutorul celor care o iubesc.
Ar putea exista cineva care să nu iubească acest blând rege al croazierelor ce te leagănă dintr-un capăt spre celălalt, oarecum, al Europei? După felul cum decurge turismul pe “Dunărea românească”, răspunsul, din păcate, poate fi, într-o oarecare măsură, afirmativ. Divinitatea acvatică este invocată și pusă în valoare nu suficient de convingător. Asta, poate, și datorită faptului că vreme de jumătate de veac, în perioada comunistă, Dunărea a reprezentat un fel de “zid al României” - amintiți-vă de «zidul Berlinului» - un neiertător gard de sârmă ghimpată, care a făcut atâtea victime din rândul celor care încercau să ajungă spre Vest, traversându-i apele spre malul sârbesc. Un mal departe de a fi fost ospitalier cu românii... Înșiși frații noștri de pe Valea Timocului, cunoscuți cu numele de vlahi, trăiesc și azi cumplite drame datorate autorităților sârbe care nu le recunosc statutul de «minoritate națională», tocmai pentru a nu-i lăsa să-și ridice biserici proprii, în care să se țină slujbe în limba lor strămoșească, sau să aibă școli cu predare în română, limba lor maternă. Dar asta este o altă poveste.
Se poate constata, așadar, o mediocritate a “destinului turistic” al marelui fluviu,cu toate că există două-trei firme românești, în frunte cu “Karpaten Turism”, care derulează o activitate destul de consistentă.Pentru moment, este, însă, prea puțin, dacă ne gândim că în perioada interbelică navigau vapoare pe Dunăre cu un program riguros, cu plecări de trei ori pe săptămână, de la Drobeta-Turnu Severin la Tulcea, așa cum pasagerele sau ambarcațiunile rapide asigură astăzi legătura dintre Tulcea și Chilia, Sulina sau Sf. Gheorghe...
Anul acesta vom călători pe Dunăre. Mai multe luni. Data viitoare ne vom îmbarca la Baziaș, tocmai acolo, de unde pătrunde bătrânul fluviu pe teritoriul țării noastre. În rest, să ne rugăm la Dumnezeu ca Dunărea să aibă destulă apă și în orice anotimp, încât vapoarele cu turiști să nu aibă de suferit niciodată.
Mihai Ogrinji
Fotografii: Arhiva „România pitorească“
Articol publicat în numărul 240
Susține Natura.md: Devino Patron!
