CANDELA DURERII ŞI MEMORIEI, MEREU ARZÂNDĂ
natura.md
Oct 3, 2024 10:39
261
0
Suferința basarabenilor cauzată de deportările staliniste rămâne cea mai tristă amintire în viața lor. Istoria a înregistrat sute de mărturii ale celor duși într-un exil nemeritat. Ecoul nedreptății se aude și astăzi prin vocea copiilor, născuți în legea nevinovăției în gulag. „Să nu ne răzbunați” (Mircea Vulcănescu) este expresia care amintește constant să fim creștini, să iertăm ca să mergem frumos în viață, a nu repeta însă greșelile istoriei este să-i ascultăm cel puțin, dacă nu-i putem ajuta cu nimic, pe cei care cu lacrimi în voce povestesc despre bunicii sau părinții lor care au trăit gulagul blestemat. Un mărturisitor al acestor triste amintiri este Nicolai Morari, economist de profesie, pensionar, născut în satul Nialino, raionul Hantî-Mansiisk, regiunea Tiumeni, revenit mai târziu în satul Trinca, Edineț. În edițiile revistei NATURA publicăm mai multe mărturii ale Domniei sale, despre suferințele bunicilor, părinților și ale rudelor (oameni gospodari și onești prin traiul ce l-au avut) desprinse din manuscrisul „Candela durerii și memoriei, mereu arzândă”.
În exil siberian (I)
Eşaloanele din gara Donduşeni, încărcate cu membrii familiei, celor condamnaţi, au luat direcţia spre raioanele de răsărit ale Rusiei. Multe zile şi nopţi au parcurs calea îndelungată până au ajuns în Siberia. Mama ne povestea, când abia au reuşit să traverseze râul Volga, că s-a început războiul cu Germania la 22 iunie, anul 1941. Erau persoane care înţelegeau limba rusă şi au aflat despre acest eveniment. Aşteptau ceasuri şi zile în şir, staţionând prin gări, deoarece aveau prioritate să treacă eşaloanele cu militarii ce plecau la front. Vagoanele erau bâcşite cu cei deportaţi, chinuiţi de foame şi sete, oamenii se sufocau de marea zăpuşală şi căldură. Acest coşmar a rămas pentru toată viaţa în sufletul şi în memoria celora care au supravieţuit. Mama spunea că două surori, una a fost învăţătoare, care se aflau în vagon, şi-au pierdut minţile de mare scârbă. Erau tinere şi frumoase, cu părul negru împletit în gâţe. Aceste femei toată ziua plângeau, răcneau, îşi smulgeau părul din cap, din cauza că ai lor copilaşi au rămas acasă. Ei se aflau în ospeţie la bunici, în satul vecin din valea Prutului şi despre soarta lor nu erau la curent. Când au ajuns la destinaţie, aceste două femei nu mai erau apte de muncă. Toată ziua şedeau jos, rezemate de perete, saliva le curgea din gură, cu părul însurit și despletit. Muştele zburau în jurul lor ca pe lângă nişte hoituri. Peste câteva zile au murit. Acesta este adevărul amar al istoriei.
Mai departe toate evenimentele, datele şi localităţile parcurse şi de staţionare temporar sau de lungă durată au fost selectate din Dosarul întocmit şi deschis în anul 1952 pe Orac-Morari Alexandra Vasile, aceasta fiind mama noastră. Din datele autobiografice anexate la dosar este menţionat precum că mama în anul 1938 a fost admisă la şcoala română din satul de baştină Trinca şi a terminat trei clase primare. Mama mărturiseşte că eşalonul în care se aflau în vara a. 1941 a ajuns în oraşul Omsc din Siberia de asfinţit. Apoi au fost repartizaţi în raionul Tara, la 300 km mai la nord pe râul Irtâş. Administraţia din localitate nu aştepta şi desigur n-a organizat condiţii de trai pentru contingentul sosit al persoanelor deportate. Împreună cu mai multe familii au fost cazaţi în sarai unde anterior vitele erau adăpostite. Acest sarai era construit din scânduri şi mişunau ploşniţe, au apărut păduchi din lipsă de curăţenie.
Toamna au muncit pe lanurile colhozului la strâns cartofi. Feciorul mai în vârstă Victor mergea la un mare risc şi pericol: noaptea pleca pe câmpul din apropiere şi aducea câte un sac de cartofi. Pentru a hrăni toată familia erau necesare multe produse alimentare. Dar de unde? Bunica Agrepina a hotărât să facă schimb cu diferite lucruri luate de la Trinca, ţoluri de aşternut, lăicere, păretare, şervete. A pornit prin satele vecine şi din casă în casă propunea localnicilor în schimb pentru pâine şi cartofi. Deseori şi mama pleca împreună cu bunica la colectarea produselor alimentare. Au practicat şi cerşitul din mila oamenilor cu suflet bun. Mare era bucuria copiilor când se întorceau cu desaga plină, care era o adevărată sărbătoare. Dar uneori se întorceau cu desaga deşartă, fără produse. Umblau şi căutau, scormoneau cu mâna prin ţărâna îngheţată şi găseau cartofi, sfeclă roşie, frunze şi cioturi de varză. Dormeau pe pământul acoperit cu paie, crengi şi frunze adunate prin pădure. Iată în aşa condiţii dificile au suportat şi învins toate necazurile. În următorul an 1942 au fost transferaţi la nord, în regiunea Tiumen, raionul Samarovo, comuna Zencovo, satul Kosari.
(Va urma)
Autor: Nicolai MORARI,
victimă a represiunilor staliniste,
satul Trinca, Edineţ
Articol publicat în revista NATURA, nr. 389
Susține Natura.md: Devino Patron!
