CÂNTECUL TREBUIE SĂ RĂSCOLEASCĂ SUFLETUL ȘI SĂ BUCURE LUMEA

Sărbătorile de iarnă ne-au dus direct în casă, oferindu-le ocazia să ne apropiem de sufletul interpretului de muzică populară și de operă, Ioan Paulencu. Înzestrat cu o voce inconfundabilă de bas, cu o copleșitoare dragoste de Neam, Țară și Folclor, maestrul Ioan Paulencu, își duce semeț, ca pe o binecuvântare, cei peste optzeci de ani... Despre omul și artistul Ioan Paulencu, invitatul de onoare al revistei NATURA, citiți în interviul ce urmează. 

Ion Paulencu este cântăreț de operă şi muzică populară, promotor al folclorului autentic, știe să cânte la 15 instrumente populare, a fost moderator de emisiuni folclorice, profesor de canto. Ce ați mai adăuga ca cititorii revistei NATURA să cunoască portretul complet al artistului Ioan Paulencu?   

Sunt un om ca toți oamenii, mare amator de pescuit. Toamna asta mi-am cumpărat vreo 65 kg de pește mare, cât niște cârlani. L-am curățat, l-am umplut și am făcut o mâncare delicioasă de nu te mai saturi.  

Dar aveți ceva aparte, un talent artistic, pe care nici cei mai iscusiți pescari nu se încumetă să se ia la întrecere cu Dumneavoastră?   

Îmi place să cred că sunt un om obișnuit. Deseori la TV văd oameni nevoiași. Vreau să-i ajut. Odată, o doamnă – o țărancă dintr-un sat departe de Chișinău -, spunea că are nevoie de bani, pentru copilul bolnav. Cerea cu disperare ajutor de la oameni. M-am interesat de ea, am cerut numărul de telefon și ne-am întâlnit să-i dau ceva bani. Fiind modestă, mi-a spus să-i dau cât vreau. I-am dat 50 de euro, ea însă mi-a spus să-i dau doar 20... Mi-e drag să ajut oamenii.  

Dumnezeu v-a dat talent cu carul, iar dvs. îi mulțumiți, dăruind altora fie prin aceste gesturi de caritate, fie aducând bucurie și veselie prin cântece, doinind și horind. 

Acum nu mai cântă nimeni cu dragoste, așa cum era în trecut și cum am cântat și eu, dar mai ales pe bani puțini. Mi-a fost drag tot ce am făcut. Eu am avut o copilărie grea. Era prin anul 1945, după terminarea războiului când au venit câțiva militari din armata sovietică și l-au luat pe tata și pe mulți bărbați din satul meu de baștină, Voloca, și din satele vecine – Valea Cosminului, Corovia, Cuciurul Mare. Eram mic, aveam patru ani, sta la masă toată familia – mama, Toderică de doi ani, care se ținea de catrința mamei, și sora Maria, de opt ani. După plecarea tatii, am rămas trei copii cu mama. Timpurile erau grele, umblam și strângeam toamna spice de pe ogoarele noastre, aveam pământ bun, pădurice de stejar. Eram gospodari, dar mai mult necăjiți.   

... pe acele necazuri s-a creat folclorul, pe care l-ați valorificat mai târziu...   

Da, compozitorul italian Giuseppe Verdi a scris, se pare, 42 de piese din care nu lipsește folclorul, acesta și încununându-i opera.  

Numele artistului Ion Paulencu se asociază cu folclorul, cu dragostea și, respectiv, cu promovarea tradițiilor românești. De unde vine această „patimă” de a iubi atât de mult valorile autentice românești? Școala, familia sau mediul în care v-ați născut au făcut să le iubiți cu toată ființa?   

Când a murit tata la 33 ani, mama, care avea o voce frumoasă, după moartea lui a cântat numai doine, cânta o doină și plângea, cânta și plângea, și eu ascultam, fără să vreau toate doinele: „Pe sub nori și pe sub stele/ Zboară-un cârd de rândunele, / Dar ele nu sunt rândunele, / Dar sunt lacrimile mele. // Jăle ni-i și rău îmi pare / Pentru ce le-am crescut mare / Lutului, pământului / Jăle și urâtului. // Pelin beau / Pelin mănâncu / Pe pelin seara mă culcu, / Dimineața când mă scol / Întâi plâng, ș-apoi mă spăl. // Cat în cofă, apă nu-i, / Cana-i cu pelin pe cui”. 

Vreau să le adun, să le scriu. Sunt cântece folclorice de 300 de ani, inedite, dar uitate, și tocmai de aceea vreau să le adun într-o carte. 

Și patriotismul cine vi l-a cultivat?

Vine din durere că l-am pierdut pe tata, că m-am trezit în țară străină. Eu și acuma sufăr. Să vă spun ceva. Ionel Căpiță mi-a dăruit cândva o carte de versuri, acolo am găsit poezia „Scrisoare Tatii”. Mi-a plăcut atât de mult, încât, fiind profesor la Conservator, m-am așezat la pian și am pus-o pe note. Un student al meu, mare tenor, a mers la București și a susținut examenul de înmatriculare cu acea romanță.     

Credința în Tatăl Ceresc vă călăuzește prin ani și ani... 

Eu am cântat de la zece până la 26 de ani (până a veni să studiez la Conservator) în corul bisericii din Voloca. Mergeam cu mămuca la biserică. Aveam în sat biserică de lemn, veche, iar aici cânta un cor din voci puternice și armonioase, în lăcaș fiind și sonoritate. Devenisem curios să cânt și eu. Mămuca a vorbit cu dirijorul Tănase Ursuleac să mă ia. Mi-a testat vocea întâi, a doua, apoi la bariton și m-am oprit la bași. Și am să mor la bas. 

  În sat era Mitruță a lui Simion Adochenii, cu o voce de bas, mai înalt ca mine, pe care îl știa tot satul și putea ajunge un mare artist. De fapt, Voloca avea mulți și mari cântăreți, fiindcă aici era un colț de Rai.   

Spuneți, în mai multe interviuri, că „din păcate, în R. Moldova, cultura străbunilor e uitată de actualii conducători”. Folcloriști au fost, și totuși tradițiile se pierd. Ce să facem ca trecutul, care ne-a păstrat să fim autentici, să nu se uite?    

Trebuie să vrem să-l păstrăm, dar nu vrem, nu ne interesează folclorul, nimeni nu mai insistă ca să ținem minte trecutul, ca să avem și azi caracterul strămoșilor. În satul meu, hramul se sărbătorea două-trei zile la rând. Țăranii se duceau la biserică, apoi veneau și stăteau la masă cu familia, cu rudele. S-a întâmplat în 1953 ca, vara, în zi de hram, dimineața, când localnicii au ajuns la biserică, pe ușă atârna un lăcătoi. Plângea preotul, plângeau oamenii că bolșevicii au închis biserica. De ciudă că biserica a fost închisă, românii din Bucovina au chemat fanfara, au cântat toate cântecele populare și au sărbătorit zece zile, de vineri până duminică. 

Poporul e o forță...

Da, chiar dacă de la conducători ar trebui să vină puterea, dar ei nu fac nicio brânză.   

Cum erau sărbătorile de iarnă, legate direct cu tradițiile populare, în satul de baștină, Voloca, azi regiunea Cernăuți? Ce amintiri aveți din copilărie, de la părinți? Ce înseamnă pentru dumneavoastră copilăria?  

Am avut o copilărie grea, dimineața la școală, după masă la câmp să o înlocuiesc pe mama. Iarna tăiam lemne în pădurea, situată la 50 km de sat, sau mergeam la curățat pădurea, adică copacii de crengi uscate, și aduceam acasă câte o căruță de lemne de foc. Îmi amintesc de un moșneag, Nicolae Amihăiesei, pensionar, fost muncitor la o fabrică de gumă, cu care am lucrat împreună. La fabrică, el a lucrat împreună cu nemți și cu evrei, de la care a învățat limba germană, dar și felul de a fi înțelept și punctual. Limba germană de la el am însușit-o.   

Îmi amintesc bine de prima zi de școală. Pe bănci erau o foaie albă și un creion. Când am văzut acea foaie albă, mi-a venit o dorință să desenez. Am luat încet creionul și, fără să vadă învățătoarea, am început să desenez un câine, dar învățătoarea s-a înfuriat și, rușinându-mă în fața tuturor, mi-a spus că nu e nici câine, nici vacă, numindu-mă culac. Copiii au râs, eu am plâns și nu am mai avut drag să desenez. După mulți ani, când artistul plastic, Ion Daghi, a rămas impresionat de desenele lui Gheorghe, fiul meu, am cerut și eu o foaie și un creion. Eram la pescuit și, retras într-un loc în fața unui peisaj minunat, am desenat trei plopi, care se reflectau în apă ca vârfuri de case. Maestrul Daghi a rămas fără cuvinte, spunându-mi că parcă toată viața am desenat. De atunci am creat, cel puțin, 70 de tablouri.   

Și cum se țineau sărbătorile creștine, la Voloca? 

Da, ele mi-au marcat copilăria. Eram mici și țineam post până în ultima zi. Țin minte mirosul de copturi, colăcei, de bucate alese. Umblam cu colinda, cu uratul, cu semănatul – de la 4-5 ani. Cutreieram tot satul, știam toate colindele, aveam o traistă până la pământ. Colindam pe ascuns, pentru că profesorii ne urmăreau să ne denunțe. Straiele de pe noi erau costumele naționale, pe care noi singuri le țeseam. 

Vă considerați un interpret de muzică populară sau de muzică de operă, având în vedere că ați interpretat multe roluri în spectacole de operă?       

Folclorul e jumătatea mea. În majoritatea operelor mele folclorice am, cel puțin, 11-12 doine: puțini interpreți de muzică populară au doine bogate și frumoase cu diapazon larg, pe care nu fiecare se încumetă să le cânte. De exemplu: „Trage boii și-mi ghicește / De ce omul îmbătrânește, / Codrul de ce-ngălbenește. / Codrii de zăpadă grea, / Omul de inimă rea. / Codrii de zăpadă multă, / Omul de nevoie multă”. Altă jumătate e muzica de operă clasică, pe care o consider dumnezeiască. În ea este și folclor. Vă spun o poveste reală inspirată din satul meu. La o înmormântare a doi băieți tineri, unde era o jale mare, a venit multă lume, chiar și din satul vecin Cuciurul Mare, iar petrecerea celor doi s-a făcut cu doi preoți. Când a mai venit fanfara și a trântit două acorduri, oamenii au început să cânte, să urle de durere. Cântarea se auzea până la cer. Asta e muzica clasică!  

Care au fost rolurile memorabile?   

Am avut roluri grele și diferite. Pe Faust l-am cântat în rusă și franceză. Mergeam la Iași, iar dirijorul Dimitriu mi-a zis să-l cânt și în română. L-am învățat în numai două săptămâni, pe drum, în turneu. L-am jucat pe Lăpușneanul, operă care a fost scrisă mai mult la mine în casă, împreună cu Gheorghe Mustea.  

Ați avut un rol pe care ați vrut să-l jucați și nu s-a întâmplat? 

Răspunsul la această întrebare vine dintr-o poveste a destinului meu, inspirată din Miorița cu vrânceni și munteni. În teatru, când am venit, mi-au spus că eu nu sunt „opernîi”, ci „narodnîi peveț”, adică nu sunt cântăreț de operă, ci de muzică populară, și nu mă răsfățau să-mi dea roluri. Se pregătea spectacolul „Rigoletto” de Giuseppe Verdi, iar rolul Contelui Monterone, un rol foarte greu, trebuia să fie interpretat de altcineva, deși mie mi se potrivea ca o mănușă. Mi-ar fi plăcut să-l joc și chiar presimțeam că îl voi interpreta. Am urmărit repetițiile colegilor, eu învățând în gând acest rol, iar în ajunul premierei, mă cheamă directoarea și îmi spune că trebuie să-l joc eu, altfel nu va avea loc spectacolul deja anunțat. Nu făcusem nicio repetiție, nu lucrasem cu dirijorul, nu cântasem cu orchestra... „Dar noi știm că tu ești cel mai potrivit să joci acest rol și vei salva premiera”, mi-a spus directoarea. Credeam că după ce am fost pus în situația să dreg busuiocul, vor lua lanțurile de pe mine, dar nu a fost să fie. Am suferit mult în teatru. La fel s-a întâmplat cu „Faust”. Pentru rolul lui Mefistofel mi-au dat timp de pregătire doar cinci zile, în care am făcut repetiții continuu. Cu Basilio din „Nunta lui Figaro” au vrut să-mi întindă o altă cursă. Venise un dirijor din Siberia și i s-a spus că eu nu voi putea juca acest rol. De ciudă, l-am învățat și, când am mers să-i predau partitura, acesta a răbufnit și a zis: „Tovarăși, eu am nimerit în teatru sau în casa unde sunt bârfe și scandaluri?” Voiau să mă împiedice, să mă excludă, să mă mănânce de pe picioare. Se discuta opera „Faust” și cineva îl întreabă pe Anatol Jarikov, care l-a jucat pe Faust. Ce părere are despre noul interpret al lui Mefistofel, rol jucat de mine. „Pe parcursul spectacolului îmi feream privirea pentru că el era un satana sadea, atât de bine juca, și eu îmi uitam cuvintele”, fu răspunsul lui Jarikov. 

Ce mesaj le-ați transmite tinerilor artiști? 

Ce mesaj să le transmit eu? Pe ei trebuie să îi răscolească, să îi doară cântecul, să trăiască și să iubească ceea ce cântă. Atunci când sunt loviți, invidiați (de obicei, cu cât talentul e mai mare, cu atât numărul invidioșilor crește) să nu dea mâinile în jos, să continue să cânte, dar s-o facă cu dragoste de cântec, nu de bani. Eu de la zece ani cânt folclor. Fiind conocar la petreceri, știam orații, iertăciuni, colinde, pe care vreau să le las scrise într-o carte.  

Așa să vă ajute Dumnezeu – întru a Dumneavoastră și a noastră împlinire. 

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 395 

Susține Natura.md: Devino Patron!