Căsuţa noastră, cetatea şi dorul nostru…

„Acasă”, pentru mine, se asociază cu – sobă, cuptor, căldură, confort sufletesc… Când îmi aduc aminte de „acasă”, îndată mi se umple sufletul şi inima cu o căldură de nedescris şi o senzaţie că zbor şi aşa mi-i de bine, că, nevrând, începe să cânte totul în mine...

Dragii şi scumpii mei părinţi, mama Oniţa şi tata Vasile, mi-au altoit, în primul rând, noţiunile morale de bine şi rău, de bunătate, cinste şi onoare. De când o ţin minte pe mama, o văd cu furca de tors în brâu şi cu o carte pe genunchi lângă ferestruica cuptorului din care ne citea poveştile lui Ion Creangă (pe lângă mine mai ascultau două surioare, mai mici: Alexandra şi Raisa) sau din poeziile clasicilor români moldoveni Mihai Eminescu, Alexandru Donici, chiar şi străini… Mi-aduc aminte, că la o lecţie în clasa I, la şcoala din Sărătenii Vechi, prima mea învăţătoare Dora Ciobanu ne-a întrebat pe noi, elevii, dacă cunoaştem numele vreunui scriitor moldovean? Cu mare mândrie, numai eu am ridicat mâna şi cu nerăbdare am „împuşcat”: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Taras Şevcenco, după care învăţătoarea m-a întrebat ce poezii cunosc de-ale lui Taras Şevcenco? Și am recitat versurile pe care şi azi le cunosc: „Caterino, Caterino, nu iubi moscalii, / Ei se duc şi las în urmă  / Numai foc şi jale…”. Atunci am aflat că Taras Şevcenco e, totuși, un poet ucrainean.

Tatăl meu la fel a fost un om deosebit. Cu 4 clase la români avea atâtea cunoştinţe, că se putea întrece cred că şi cu unii liceeni de astăzi… Prima poezie recitată de mine pe scenă a fost la primul careu solemn la începutul anului şcolar, „Nicuşor şi pisicuţa”, pe care am învăţat-o de la tata, care ştia un codru de poezii şi cântece vechi româneşti… De la tata mi-a rămas ura faţă de minciună, invidie şi hoţie. O lecţie pentru toată viaţa mi-a fost o întâmplare. La vârsta de 5 ani am furat un ciocănaş de ciubotărie de la Gheorghe ţiganul, cizmarul satului. Numai am ajuns acasă şi, cu prima lovitură într-un cui, mi-am despicat unghia de la un deget. Tata nu m-a bătut, spunându-mi că Dumnezeu m-a pedepsit pentru fapta ruşinoasă, dar ca să fiu iertat de tot trebuie să-i întorc cizmarului ciocănelul. De atunci n-am mai pus mâna pe lucruri străine… M-am străduit toată viața să obțin ceea ce-mi doresc – doar prin muncă cinstită: și masă, și casă...

Doamne, ce mult înseamnă să ai casă proprie, a familiei tale!...  Fie că e lăsată prin moştenire de la bunici, părinţi ori e construită de tine, – ţi-i scumpă şi dragă. Dacă îţi este lăsată de bunici sau părinţi o vei păstra ca pe o bijuterie scumpă, ce îţi aminteşte de toate tainele şi bazaconiile copilăriei, de bunicii dragi, care îţi îndulceau copilăria cu toate darurile cele mai scumpe pe care le aveau, cu dezmierdările frumoase, ce te făceau să te simţi şi tu frumos, încrezător în sine, înaripându-te la fapte bune.  La fel şi casa părinţilor, care ţi-au lăsat-o, ca urmaş al lor, ca păstrător şi îngrijitor al ei, al casei, de-a valma cu tradiţiile şi obiceiurile familiei… 

Pentru noi, generaţia anilor 50-60 ai secolului şi mileniului trecut, casele bunicilor şi părinţilor noştri ne servesc astăzi nu numai ca lăcaş de trai, dar devin pe zi ce trece monumente istorice, amintiri frumoase şi de neuitat. La fel rămâne şi căsuţa ridicată de mâinile noastre, ale mele şi ale soţiei: mare sau mică, aşa cum este, rămâne cea mai scumpă.... 

Am muncit la ea ca rândunica, punându-i la început temelia, apoi înălțându-i pereţii, acoperişul și, la final, bucurându-ne şi mulţumindu-i Domnului şi părinţilor, rudelor şi prietenilor, pentru ajutorul pe care ni l-au dat, luând parte la clăcile organizate.

După ce am gătit sobele,  cuptorul cu vatră şi lejancă, cea mai mare bucurie pe care am trăit-o a fost atunci, când am „afișat” de-asupra casei hogeagul, când am aprins pentru prima oară focul în sobă şi ne-a cuprins căldura ei… 

Azi îmi amintesc de vechile, tradiţionalele clăci, care până mai ieri dominau în satul meu, Vadul-Leca, de prin părțile Teleneștilor. Cum se desprimăvăra, nu trecea o sâmbătă să nu se facă o clacă-două, chiar şi mai multe… Alteori, când nu se dovedea sâmbăta de făcut chirpicii, se făceau şi duminica. Clăcile se organizau la înfăptuirea mai multor lucrări. La noi clăcile erau binevenite: la făcut lampaci, la pus podul la casă şi la uns pereţii cu lut amestecat cu pleavă, apoi și la uns pereţii cu lut amestecat cu balegă de cal... La ultima etapă de finisare a pereţilor erau înăimite femei „specializate” în aceste lucrări, adevărate meşteriţe! De asemenea se organizau clăci și la curăţatul (tăiatul) viței de vie şi la culesul strugurilor, la seceratul porumbului și curățatul știuleților..., chiar şi pe la şezători se organizau clăci.

Când mi-am ridicat căsuţa mea, a fost la clacă aproape tot satul. De ce au venit şi oameni neinvitaţi? De aceea că la noi vatra satului e cu oameni buni la suflet şi săritori la nevoie. Mai cu seamă, că aşa casă ca a mea nu se ridicase în satul nostru de vreo sută-două de ani. Povesteau oamenii mai în vârstă, că au auzit de la bunicii lor, că înainte vreme se făceau case în „vălci”, adică din bârne întărite între ele cu lut călcat cu paie de grâu din anul trecut. Aşa şi casa mea a fost construită, pe acelaşi principiu, din bârne, dar cu o perfecţiune de care numai tata-socru era în stare, fiind unul dintre cei mai mari și ingenioşi meşteri din sudul Basarabiei, care se trăgea de pe meleagurile lăpuşnene, din satul cu un nume frumos ce aduce a poamă, Boghiceni. La vârsta sa de 65 de ani era sprinten ca unul de 30… A făcut serviciul militar în Armata Regală, vânători de munte, şi a ajuns cu luptele până în Crimeea. Fiind luat prizonier de Armata Roşie în 1943, la Cotul Donului, fuge din lagărul de prizonieri. În drum spre casă „sechestrează” toţi banii băncii mobile ai armatei germane a lui Paulus. A ajuns acasă numai cu doi saci cu bani şi căruţa cu doi cai, restul banilor i-a împărţit pe drumul plin de peripeţii…

O soartă interesantă! Acasă a stat ascuns până a trecut războiul prin Basarabia spre apus, în 1944. În noaptea de Crăciun a anului 1944 câţiva soldaţi sovietici au intrat în beci la el şi cherchelindu-se au început a trage cu gloanţe în butoaiele pline cu vin. El a ieşit din ascunziș şi i-a rugat să înceteze, dar ei au început să împuşte în el, care se afla în gura beciului. Atunci și dânsul a luat arma și a tras în direct, omorându-i pe doi dintre ostaşii din beci şi a fugit la comenduirea sovietică la Chişinău, altfel avea să-l împuşte pe loc. Familiei, ostaşii rămaşi vii nu i-a făcut nimic, că nu cunoşteau cine a tras în ei cu arma, iar socru-meu, fiind un om deştept, „dezgheţat” la minte şi umblat prin lume, cu şcoală românească  a dat buzna drept la Comandamentul armatei. Din spusele tatălui-socru am aflat, că intrând la comandantul sovietic l-a salutat şi l-a întrebat direct de ce armata sovietică a venit în Basarabia?  Comandantul i-a răspuns mirat, că au venit să elibereze moldovenii de armatele germane şi române. – Bine, zice socrul meu, atunci de ce soldaţii dumneavoastră pradă locuitorii şi se îmbată împuşcând în stânga şi în dreapta (avuseseră loc cazuri de omor din neatenţia ostaşilor beţi, sau chiar intenţionat, învinuindu-i că sunt români…)  Nu scăpa nici un butoi întreg din beciurile în care se adăpau ostaşii „eliberatori”, căci erau găurite de gloanţele armelor după ce-şi împlineau pofta! Şi-i povesteşte generalului sovietic ce a păţit. Norocul lui, că mai era în birou persoane străine, care vorbeau cu traducător, mirându-se de cele povestite de socru-meu… Ei, și? A doua zi socru-meu deja era mobilizat în armata sovietică şi trimis carne de tun pe linia întâi a frontului...

Domnul l-a păzit, întorcându-se din război fără nici o „zgâie”, cum zicea el, „ca să-mi facă mie şi lui fiică-sa Daria casă”. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe socru-meu Petru Deliu, pe tatăl Vasile Cazacu şi pe toţi cei trecuţi în veşnicie. 

Bine, dar povesteam despre casa mea. Deci, casa mea are temelie din piatră. Pe temelie au fost întăriţi nişte stâlpi, numiţi de tata Petrea aminari, aşezaţi la o anumită distanţă unul de altul, chitind să fie lăsate găurile pentru uşi şi ferestre după placul nostru. Pe de o parte şi pe alta a stâlpilor au fost prinse în cuie leaţuri la o distanţă de 15 cm unul de altul, astfel dând naştere pereţilor din lemn. După aceasta am aşezat lemnul pe casă: bălcile şi căpriorii. Toată operaţia, de la clăditul temeliei, inclusiv  acoperitul casei a durat 4 zile, de luni până joi. Vineri am călcat lutul pentru pereţii casei şi pod, iar sâmbătă, a avut loc claca la care s-a aşezat lutul călcat cu paie în pereţi şi totodată s-a pus şi podul casei. Uşor şi frumos. Ce mai casă! Un tot întreg! Nu ai grijă de cutremur de pământ, nu se dărâmă... De aceea mi-e dragă şi scumpă, că e o amintire  de la părinţi, care la vârsta ei (ridicată în 1977) arată ca la început, ba mai frumoasă, că am mai schimbat aspectul atât interior, cât și exterior. 

Da, e casa familiei mele, a copiilor, nepoţilor şi a urmaşilor lor… Cât timp va sta în picioare noi, soţia şi cu mine vom rămâne vii şi după moarte în faţa ei și a copiilor. Da, dragi prieteni, să nu uităm de soții, că ele sunt acele, care te înaripează la fapte bune, măreţe. Dacă nu ai o soţie bună, nu mai faci casă, fiindcă la noi, la români, casa se asociază cu familia… Drept zice o vorbă din bătrâni: „Femeile înțelepte zidesc casă, iar celelalte –  o dărâmă”. 

Azi, după mai mulţi ani de absenţă de acasă, ne-am întors şi am reînnoit toate acareturile din jurul ei: șopronul, depozitul pentru lemne, magazia pentru cereale şi coteţele pentru păsări, că toate se demolau și doar casa stă şi azi cum stătea atunci, la începuturi: mândră şi luminoasă. I-am schimbat „cuşma” (acoperişul), că merita, cumpărându-i una nouă, din metal, frumoasă după statura ei. Sigur, şi interiorul i l-am făcut mai frumos… 

Să vedeți minune: a doua zi după sosirea noastră, de dimineaţă am avut primii oaspeţi - toate pisicile din mahala. Erau dorite de stăpâni, că majoritatea megieşilor erau plecaţi prin lume ca și noi…

Trecuseră  câteva săptămâni, dar simţeam, că nu-mi ajunge ceva, nu eram „în apele mele”, pe deplin satisfăcut. Dimineaţa, când mă trezeam, ieşeam afară şi, ca de obicei, făceam ocolul casei, gustând din toţi copacii şi tufele din mica livadă  şi din grădină. Cireşe nu mai erau, dar  mere, caise şi prune, coacăză şi căpşune, unele încă verzi, dar toate erau aşa de gustoase şi atât de aproape sufletului meu… dar, totuşi, nu-mi ajungea ceva…  

Într-o zi, soţia se pune cu binişorul pe lângă mine (ştiindu-mă cam nu prea dornic de vizite) să mergem la rudele din Cărpineni şi Boghiceni, la casa ei părintească în care locuieşte sora ei mai mică, Nina.

Am plecat pe câteva zile şi ne-am bucurat cu toţii, că ne-am revăzut sănătoşi după lipsa de câţiva ani şi după cum e obiceiul pe la dânşii (precum şi în toate localităţile noastre) la plecare ne-au umplut portbagajul cu de toate: mere, nuci, ulei, slănină, carne şi…o cloşcă cu 25 de puişori, doi cocoşi mărişori, o iepuroaică cu şase iepuraşi şi un căţeluş frumuşel. Am mulţumit din suflet şi ne-am întors, soţia fiind în al nouălea cer de bucurie. Seara, ajungând acasă am repartizat păsările şi celelalte daruri vii pe la locurile lor, iar dimineaţa mă trezesc în cântatul cocoşilor… O senzaţie plăcută de nedescris!  Am ieşit afară şi, cum m-a zărit, căţeluşul a început să latre la mine, dând bucuros din coadă. Ce bucurie! Îmi cânta sufletul și inima, chiar dacă lacrimile nevrând mă năvăleau. Am înţeles, în sfârşit, ce nu-mi ajungea la casa mea pentru a mă simţi acasă: un cântat de cocoş în zori şi un lătrat de câine în ogradă…

Pentru mine, orice casă e pustie, dacă nu cântă în zori un cocoș în prag şi nu latră un căţeluş la poartă…

Nu părăsiţi casele, dragii mei!  Căsa e cetatea familiei, cel mai scump și drag loc de pe întreg pământul.

  Iacob C. ISTRATI

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 363

Susține Natura.md: Devino Patron!