Cei mai gustoși hulubași de la mătușa Sanda

Cărarea dintre casele noastre era lungă. De-o parte și de alta multe narcise și lalele înflorite. Mergeam, atingându-le ușor cu mâna, cât să le stârnesc mirosul puternic, sau le dădeam câte un bobârnac, alungând albinele și bondarii. La capătul cărării, era un nuc mare cât toate zilele, în care stă frate-meu cățărat, tocmai la mijlocul copacului. Are vreo 3 ani spre 4. În gând îmi spun „De-l vede mama, precis face infarct". „Ai grijă pe unde pui picioarele și de ce crengi te apuci că te mănânc de cazi de-acolo!" se aude țipând din ogradă mătușa Sanda. Frate-meu o ignoră cu nonșalanță, dând ochii peste cap.
Ajung lângă poarta mică ce dădea în spatele casei, mă uit atent și cu teamă în curtea mică. „Da' curcanu' unde-i?" întreb eu. Alături de gânsacul lui moș Trifon, nenorocirea asta de curcan, mi-a mâncat zilele.
- Ia zi, vreți ceva bun? întreabă mătușa Sanda.
- Vrem! spunem în cor, eu de după poartă, frate-meu din copac.
- Du-te pe cărare și adu niște cozi de usturoi verde. Da' numa' cozile, să nu scoți din pământ usturoiul!
- Mă duc, da’ să-nchizi curcanul că mi-e teamă tare, mă asigur eu.
Ne-a pus un țol pe prispa proaspăt măturată și pe o farfurie cu flori roșii, hulubași unși cu ulei și usturoi verde pisat. Așa delicioșenie numai mătușa Sanda face!
Era o femeie înaltă, robustă, cu o forță și o vigoare cum rar întâlnești. Mama zicea că avea atâta forță că ar fi putut răsturna munții și o cred pe cuvânt! Cam aspră la vorbă uneori, însă rareori mi-a fost dat să cunosc o femeie mai curată și mai îngrijită. Căsuța de vară arată ca imaginile surprinse de pozele lui Mihai Potârniche - cu perdele albe de la mijloc la fiecare geam, prispa mereu măturată, cu mușcate roșii, mari, frumoase pe pervaz.
Era cumnata tatei cumva. După ce sora lui a murit, nenea Gheorghe s-a recăsătorit cu ea. Nouă ne era dragă. Cu toată asprimea ei, avea sufletul mare, era darnică și săritoare la nevoie. Când cocea sâmbăta pâine, mereu cocea și câțiva hulubași, colăcei și plăcinte. Ne aducea un colac rumen și hulubași înveliți în propos alb, curat, deși mama cocea și ea pâine în fiecare sâmbătă.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de ea exact acum, poate datorită mirosului de pâine cu usturoi pe care l-am simțit în nări astăzi. Mătușa Sanda nu mai trăiește de mulți ani, însă atunci când merg acasă și ies în grădină parcă o văd aievea cum lucra în grădină, iar când făcea o pauză, intra în ogradă, cerea o cană de apă și stăteam de vorbă câteva minute. Când eram mică, spuneam că e cea mai harnică femeie din sat. La ora 8, când mă trezeam eu să merg la școală, ea termina deja lucrul în grădină, își lua sapa pe umăr, străbătea grădina lungă, mergând spre casă unde o așteptau alte treburi. Și astăzi aș putea să-mi amintesc de acei hulubași cu usturoi verde, de borșul acru, de mușcatele ei perfecte, de ograda mare, mereu măturată, de ilicele de lână pe care le împletea cu andrele cât era iarna de lungă.
Autor: Lilia Pînzari
Articol publicat în revista NATURA, nr. 396
Susține Natura.md: Devino Patron!