Devino Patron!

Cenac - al nostru leagăn sfânt

La o distanţă de 12 kilometri de Cimişlia şi la 81 kilometri de Chişinău, pe valea râului Ialpug, este aşezată localitatea copilăriei mele, Ceanac, ceea ce în limba nohaico-turcă înseamnă „Strachină”. Aceasta, probabil, Ion Ciumeică din cauza că locul, unde a luat naştere satul, are forma unei străchini întoarse cu fundul în sus.

Cenac - al nostru leagăn sfânt
Vedere asupra satului Cenac. Sursă foto: www.wikipedia.org

Despre faptul că vatra satului are o vechime de secole, vorbește și existența pe moșia localității a trei tumuluri (morminte comune arhaice). În culegerea „Repertoriul monumentelor arheologice din raionul Cimișlia, Republica Moldova” este specificat că o movilă de aici are înălțimea de 3,5 metri și diametrul de 60 de metri, a doua – de 1,5 metri și, respectiv, 40 de metri, iar dimensiunile celei de a treia nu sunt indicate.

Cu părere de rău, pe aceste locuri nu s-au făcut săpături și nici cercetări științifice. Mai mult ca atât: suprafețele a două tumuluri se ară în permanență, iar pe încă unul se cultivă viță-de-vie. După ce tătarii s-au retras din Stepa Bugeacului, moldovenii au revenit aici. Pentru prima dată satul a fost menționat în documentele bisericești în 1806, considerat a fi anul întemeierii lui.

Potrivit unor cercetători, denumirea actuală de Cenac rezultă din cea veche, Ceanac, care a fost schimonosită de cotropitorii ruși, odată cu ocuparea Basarabiei în 1812, pentru că le venea foarte greu năvălitorilor să rostească diftongii și triftongii din limba română, vorbită de populația locală. 

Într-un document de arhivă se menţionează că deja în anul 1811 satul avea 46 de gospodării și tot atâtea familii, un preot pe nume Iacov, un diacon, un moșier (Dobrineț), cu 500 de desetine de pământ. Odată cu scurgerea timpului, prin multe a avut a trece Cenacul meu drag... Bunăoară, în a doua jumătate a secolului XIX, holera și ciuma făceau răvagii prin partea locului. Astfel, dacă în anul 1866, la Cenac, s-au născut 61 de copii, în același an au murit 75 de oameni. Iar doar peste șase ani, în 1872, au văzut lumina zilei 67 de prunci și au decedat 146 de localnici. Către anul 1875 aici existau 174 de case în care trăiau 417 femei și 463 de bărbați, ei având în posesie 291 cai, 334 vite mari cornute și 2591 oi. De-a lungul istoriei, satul a avut de trecut prin grele  încercări... Una dintre acestea a fost Al Doilea Război Mondial. De pe câmpurile de luptă nu s-au mai întors la vatră 68 de bărbați, care își dorm somnul de veci în diferite țări străine... Unul dintre participanții la acea bătălie, Efim Bîcos, s-a învrednicit de ordinul „Slava”, clasa III. 

Dar cea mai mare tragedie pentru sat a fost foametea din anii 1946-1947, organizată de cotropitorii sovietici. Numărul celor morți de foame nu este cunoscut cu precizie, deoarece nimeni nu a dus evidența cadavrelor strânse de peste tot, încărcate în căruțe și apoi îngropate în morminte comune, pe un maidan din centrul satului, acesta devenind astfel al doilea cimitir din localitate (în total acum aici sunt trei locuri de odihnă veșnică). În timpul fostei uniuni sovietice era vehiculată ideea că majoritatea celor decedați ar fi fost jertfe ale unei epidemii de tifos. Însă supraviețuitorii acelui genocid, fără precedent, afirmă că boala nu a căpătat largă răspândire în sat. Cei care s-au salvat au avut noroc de puținele rezerve de provizii ascunse de ochii invadatorilor străini și ai călăilor autohtoni, precum și de faptul că au mâncat plante, ghinzi,
scoarță de copac, șobolani, țistari de câmp, păsări sălbatice... 

Calvarul prin care a trecut baștina mea poate fi vizionat cu lux de amănunte în filmul documentar „Cenac - vatra uliilor”, în regia lui Efim Josanu și a lui Octavian Grigoriu, pelicula fiind lansată în 2010. În memoria tuturor celor căzuți, aici a fost inaugurată Crucea Recunoștinței. Pe această vatră, după cum se știe, prima Biserică a fost construită din nuiele și unsă cu lut, în 1806. Dar, peste câteva decenii, în urma unui incendiu devastator, sfântul lăcaș a fost distrus până în temelie. În anul 1853, în Cenac, este înălțată o nouă Biserică ortodoxă, cu hramul Sfântului Nicolae de vară (la 22 mai, stil vechi), care bucură și azi enoriașii. Mai bine de un secol a funcționat acest Sfânt lăcaș, dar, în anul 1960 comuniștii antihriști s-au năpustit asupra lui și, pentru decenii întregi, au alungat preotul, l-au alungat și pe Dumnezeu din biserică... Enoriașii, nici vorbă, s-au împotrivit, protestând cum au putut, dar...

 

Totuși, peste ani și ani, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească s-a declanșat Mișcarea de Eliberare Națională. Și redutabilul compozitor Eugen Doga este ales deputat al poporului pe circumscripția uninominală Cimișlia-Basarabeasca, în ultimul parlament al urss (1989-1991). La o întâlnire cu alegătorii săi de la Cenac, maestrul Doga a fost rugat să contribuie, prin toate  mijloacele posibile, la redeschiderea Bisericii noastre. Și Eugen Doga a îndeplinit doleanța alegătorilor: a obținut de la Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii document-permisiune de a reconstrui Sfântul Lăcaș de la Cenac. De acum, la începutul lui 1990, Biserica de la Cenac a fost redeschisă, fiind primul eveniment de acest fel (în Moldova încă sovietică).

În semn de recunoștință, prin hotărârea Consiliului Primăriei Cenac, o stradă îi poartă numele maestrului Eugen Doga... Sătenii mei sunt oricând bucuroși de întâlnirea cu ilustrul compozitor, Eugen Doga, iar ușile Bisericii sunt deschise pentru totdeauna... 

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, copil, stând jos şi stând în picioare

Fără doar și poate, Cenacul nostru nu a dus și nu duce lipsă de oameni gospodari, oameni aleși, oameni talentați în cele mai diverse domenii de activitate. În medicină, bunăoară, o adevărată personalitate a fost Gheorghe Durdufi, specialist cu renume mondial pe tărâmul fiziologiei umane, profesor universitar la Kiev și Moscova, coleg de liceu și de breaslă cu renumitul doctor Toma Ciorbă. Are satul și un general – Mihail Harabagiu, până nu demult șef al Inspectoratului General al Situațiilor de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.

La Tribunalul de la Haga activează locotenent-colonelul Vitalie Coptu, expert internațional în sfera situațiilor de risc, absolvent al Academiei Militare din Grecia. Baștina mea este o adevărată forjerie de talente. Încă în anul 1919, după absolvirea Școlii de canto, la Biserica din satul Cenac este repartizat, în calitate de cântăreț, Serghei Crăciun, la vârsta de 27 de ani. Pe urmele acelui tânăr au mers în continuare Maria Popescu (solistă de operă), Vasile Popovschi (intrepret de muzică populară), Carolina Bălan (tânără speranță a estradei contemporane). Localitatea mea a avut un om deosebit pe nume Anatolie Mardari. Cu toate că a lucrat în calitate de contabil, a fost un om desăvârșit al culturii, scriind versuri, cântând melodii, dansând hore și sârbe străbune.

Satul a avut și mai are poeți: regretatul profesor de geografie Mihail Popescu (pseudonimul literar Mihai Mlădiță), actualii Valentina Slănină și Mihai Mardari, mulți elevi de la Gimnaziul local, inclusiv Selena Zmeu și Re Davide, laureați ai ultimei ediții a concursului raional al tinerilor condeieri la compartimentul 1 „Poezie”, categoria de vârstă 8-10 ani. Împreună cu subsemnatul, aici a crescut și s-a educat o pleadă întreagă de ziariști: Anatol Popescu, colaborator la Televiziunea Națională, la revista „Agricultura Moldovei”, Vladimir Javgureanu, colaborator la  Radio Moldova, Alex Popescu - la Postul de Radio „Europa Liberă”, Olga Coptu, colaboratoare la „Gazeta Basarabiei” (un ziar al Diasporei), mai tinerii Aurelia Dîrțu, Aurel Babici... 

Ceva mai sus l-am menționat pe Vasile Popovschi. Dar el nu este numai un cunoscut interpret de folclor, ci și un iscusit meșter popular, specializându-se în mod special pe confecționarea măștilor.

Are peste 100 de asemenea obiecte, pe care le-a prezentat, cu diferite ocazii, la mai multe expoziții locale, raionale, republicane. Când spun aceasta mă refer, întâi de toate, la Festivalul de măști „Cenacul în carnaval”, organizat de Vasile Popovschi la baștină. Apoi, o manifestare de acest fel, tot sub diriguirea lui, a avut loc și în centrul raional Cimișlia. Meșterul popular a participat, anul trecut, la un proiect transfrontalier, alături de alți colegi de breaslă din Republica Moldova și din România. Dar mai are Vasile Popovschi o pasiune: este îndrăgostit de lalele, creând din aceste flori peisaje de poveste în mai multe locuri din satul natal. Deși nu se consideră un floricultor profesionist, totuși, a reușit să strângă și să cultive peste 100 de soiuri de lalele din întreaga lume. Și, ca să vedeți, odată cu deșteptarea naturii în primăvară, satul Cenac din raionul Cimișlia întâmpină vizitatorii cu un miros îmbătător de lalele. Ți se creează impresia că acestea sunt peste tot, căci le vezi în curtea primăriei, în preajma casei de cultură, la școală,
la biserică, dar și în gospodăriile oamenilor. Toată această frumuseţe se datorează lui Vasile Popovschi. ”Ceea ce vedeţi în jurul nostru este mica Olandă sau, mai bine zis, raiul meu pe care îl aștept în fiecare primăvară. Și, mărturisesc, în sânul lalelelor trăiesc o lună de paradis”.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, floare şi în aer liber

Dragostea lui faţă de flori a apărut la vârsta de șapte ani. De atunci Vasile Popovschi a altoit și a crescut peste 100 de specii. Bulbii plantaţi sunt aduși din Olanda, Italia și din America. Pasiunea sa pentru lalele le-a transmis-o și celorlalţi săteni. Așa că acum, se pare, aici nu există om care să nu aibă lalele în grădină. Ceea ce bucură deopotrivă este faptul că nimeni nu rupe florile din locurile publice...

Consătenii mai spun că, din martie și până în luna mai, au parte de o priveliște multicoloră, ce le bucură ochii și le mângâie sufletul. ”Lalelele din acest sat ocupă o suprafaţă totală de un hectar și jumătate. Dacă să luăm per ansamblu, la dl Vasile Popovschi acasă, la casa de cultură, la primărie, la răstignirea din centrul satului, la Sfânta Biserică și așa mai departe, se adună în jur  de 15 mii de metri pătraţi”, afirmă Mihail Secară, consultant local în agricultură. Vasile Popovschi recunoaște că scopul lui principal nu este vânzarea lalelelor. El spune că se ocupă de creșterea florilor din pasiune. Iar pentru el aceste flori firave sunt comparate cu ... niște domnișoare de 16-18 ani, care doresc să-și arate frumusețea.

De bună seamă, povestirea mea despre Cenac nu ar fi deplină, dacă nu aș spune măcar ceva despre înfrățirea baștinei mele cu o comună din județul  Prahova, România. Este vorba desprecomuna Gorgota, din componența căreia fac parte câteva localități. În cei aproape zece ani de când s-au înfiripat relațiile de colaborare Cenac–Gorgota, numeroase au fost deplasările reciproce de delegații oficiale, pe parcursul cărora a fost studiată experiența acumulată în diverse domenii, au fost elaborate programe comune, s-au organizat excursii, s-au desfășurat activități culturale și sportive etc. Tradiționale, în acest sens, au devenit întâlnirile de la Gorgota
în cadrul Festivalului Meșteșugarilor „Tradiție și Continuitate”. 

Frații de peste Prut au venit cu un ajutor concret la efectuarea lucrărilor de reabilitare a căminului cultural de la Cenac, alocând câteva sute de mii de lei românești. De ceva vreme, gorgoțenii au creat un monument al eroilor din Primul Război Mondial și din Războiul pentru Independență, pe care doresc să-l inaugureze la Cenac. Pandemia a amânat pentru o anumită perioadă de timp, acest lucru. „Dar, zice Ionuț Dumitru, primarul de Gorgota, abia așteptăm să scăpăm de coronavirus, pentru a reveni la Dumneavoastră și a duce până la capăt acțiunea planificată”.

Cu atât mai mult că la Cenac a existat un monument de acest gen, din care a rămas doar soclul... eclipsat fiind altă dată de un monument al ostașilor sovietici, ridicat în imediata vecinătate... Nu știu, zău, cine nu se bucură de tot ce e frumos, de tot ce face viața consătenilor săi mai bună, nu știu cine are ceva mai scump pe lume, decât localitatea în care s-a născut... Eu? am leagănul ființei mele, ce poartă un nume sfânt, Cenac, scump și drag cu toate și cu toți ai săi locuitori – e satul meu, al nostru cuib de dor.  

Ion CIUMEICĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 360

Susține Natura.md: Devino Patron!