Chişinăul de toamnă
„Decât să-l înjurăm sau să îl slăvim, Mai bine să-l tăcem și să-l facem. Mai frumos. Mai înalt. Mai curat.” (Igor Guzun despre Chişinău)
natura.md
Oct 31, 2021 12:52
2253
0
Frunze pictate generos în nuanțe autumnale freamătă tumultuos. În murmurul lor, cât traversăm dealurile de la Valea Morilor, îndreptându-ne spre cele învecinate parcului, în direcția Durleștiului, remarc o notă de tristă surprindere însoțită de un ton întrebător. Ajungând pe vârful colinei, pe un platou relativ dezgolit, unde ni se creează impresia că arborii și-ar fi întrerupt, parcă, brusc „călătoria”, se deslușește mai limpede glasul codrilor de aramă rămași în urmă. Îmi vorbesc în stihuri bine-cunoscute, ușor parafrazate: „Despre toate-ai scris pe lume,/ Numai despre el nu...”, în timp ce vreo câteva ramuri ca niște degete de pianist(ă) îmi arată încotro să privesc, înrămând silueta roșiatică a orașului natal la apus.
De aici, se observă cum capitala, care a împlinit 585 de ani de existență în această lună, își schimbă încet ținuta de zi cu una de noapte – felinarele străzilor și ochii blocurilor de locuit încep să licărească în lumina crepusculară, apoi în bezna pe care încearcă, măcar un pic, s-o înfrângă. Din „Chișinăul de seară” mușc cu delectare și cu atenție, însă, cel puțin la fel de gustos este, de fapt...Chișinăul de toamnă, pe drumurile căruia vă invit să ne plimbăm, să-l citim printre rânduri așa cum este, cu ale sale bucurii și mâhniri.
Dacă răscolești la pas sectoarele Centru și Buiucani, dar probabil și-n Botanica, Ciocana, sau Râșcani, vei întâlni, pe lângă construcții îndoielnice din punct de vedere arhitectonic și estetic ce-ți zgârie retina ori rămășițele fabuloaselor case istorice care n-au putut, însă, din diferite motive, să fie salvate, clădiri conservate/reabilitate atât în exterior, cât și în interior, îndeosebi instituții culturale, care mai alină „rănile” de pe sufletul orașului și al cetățenilor.
Încă din anii de școală, mergând după lecții înspre stațiile de troleibuz/autobuz/microbuz, deseori, diversificam rutele, astfel încât să pot admira câteva dintre bijuteriile aflate în inima capitalei: Muzeul Național de Arheologie și Istorie, Muzeul Național de Artă al Moldovei, Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, Biserica Sfântul Pantelimon, Primăria, Casa Herța, sediul Sfatului Țării care, astăzi, găzduiește Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Turnul de Apă etc., multe dintre acestea fiind lucrări ale arhitectului Alexandru Bernardazzi.
Față de Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, cel mai vechi dintre muzeele basarabene, însă, am avut dintotdeauna o fascinație aparte grație unicității sale din perspectiva stilului pseudo-mauritan al edificiului, dar și datorită exponatelor remarcabile. Timpul n-a reușit să-mi șteargă din amintirile plimbărilor de atunci nici albastrul pastelat ce acoperea, cândva, vila urbană al lui Alexandru Mimi.
În acest anotimp liric, să ascultăm, însă, cântecul covorului de frunze ce inundă Aleea Clasicilor, un foșnet care, parcă, se-mpletește cu sentimentele și versurile lui Nichita Stănescu ce ne veghează dintr-un colț al grădinii publice „Ștefan cel Mare și Sfânt”, surâzând, recitându-ne gânditor din emoțiile lui de toamnă. Sau Eminescu. Blaga. Alecsandri. Păunescu. Bacovia.
Apoi, să trecem pe lângă parcelele de flori ale sezonului și prin tunelul maiestoșilor plopi din Dendrarium care ne salută fin cu mici palme aurii, învăluite, parcă, în „praf ” de soare. Puțin mai încolo, pădurea deasă e un amalgam de culori, fiind, încă, în plină metamorfoză. Îmi imaginez cum s-ar reflecta un asemenea spectacol al naturii în lacul din parcul „Alunelul” sau din Valea Morilor...unde revenim, ca să „închidem” cercul.
Acum, însă, nu mai străbatem înălțimile dealurilor, ci ne poziționăm pe partea opusă lor, pentru a le îmbrățișa cu privirea. Simțim o căldură lăuntrică în piept cum ne-nvăluie – nu doar peste cele șapte coline ale ființei Chișinăului s-a așternut pulberea magică și vindecătoare a acestui anotimp, dar și peste sufletele noastre zbuciumate.
În dreapta mea stă un prieten al copilăriei, care, deși e întors cu spatele la oglinda apei, vede mai clar, uneori, ce se-ntâmplă în jurul său decât mulți dintre noi. Îl cheamă „Micul prinț”. Cât savurez priveliștea ce mi se deschide în câmpul vizual, de parcă aș bea un ceai fierbinte într-o zi friguroasă de iarnă la munte, îi întind o frunză ruginie. Îl provoc să-mi împărtășească din înțelepciunea lui, rugându-l, totodată, să includă câteva gânduri despre orașul care i-a devenit casă și, poate, chiar câteva sugestii.
Mă aștept la un mesaj profund, cu subînțelesuri, care nu-ntârzie să apară. Mai întâi îmi povestește despre bunele sale practici înainte de a ajunge aici: „Este o chestiune de disciplină. Când îmi terminam toaleta de dimineaţă, trebuia să fac cu foarte mare grijă toaleta planetei”. Îmi spune, apoi: „Ceea ce înfrumuseţează deșertul este că el ascunde undeva o fântână”. Încheie zâmbind: „Nu vezi bine decât cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor”.
Zâmbesc și eu...Chișinăului de toamnă. Cu gropițe. În obraji.
Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în număruul 356
Susține Natura.md: Devino Patron!
