Cine e mai mare?
De cum ne naștem, suntem pândiţi de mediocritate. Hidoasă și necruţătoare, ea (ca o fiară flămândă) încearcă să ne devoreze sufletul și mintea. Mulţi nici nu-i observă furișarea. Alţii o văd, dar preferă să i se supună. Și numai unii, foarte puţini dintre noi, se întorc fulgerător spre ea, o înșfacă de grumaz și o doboară la pământ. Șanse de izbândă sunt puţine și, totuși, doar neîmpăcarea cu rutina te poate ocroti de neputinţă... E clipa înălţării, clipa revelaţiilor neașteptate, clipa în care omul simplu poate deveni erou sau, cel puţin – o personalitate creatoare. La acest nivel, nu mai contează cât de mare ai ajuns să fii considerat de către alţii. Important e să-ţi auzi chemarea. S-o auzi și s-o urmezi, în pofida tuturor dificultăţilor, în pofida leneviei, slăbiciunilor și chiar a neprietenilor care îţi subestimează munca. Dacă ești mare cu adevărat, atunci discuţiile despre importanţa ta îţi par sterile și nu te afectează...
Când „binevoitorii” din anturajul lui Vasile Alecsandri au încercat să bage discordie între el și Eminescu, otrăvindu-l cu aluzii cum că tânărul poet scrie mai bine decât dânsul, „acel rege al poeziei” (cum l-a numit Eminescu pe Alecsandri) le-a răspuns cu demnitate:
– E unul care scrie mai bine decât mine?/Cu-atât mai bine Ţării și lui cu-atât mai bine!
Un om de merit nu poate să nu vadă și meritele altor oameni. Talentul se clădește pe calităţile personale, nu pe neajunsurile celor care fac parte din aceiași breaslă cu tine. La urma urmei, contează nu locul pe care îl ocupi pe scara afirmării, ci adevărul, binele și frumuseţea pe care opera ta le înrădăcinează în sufletele cititorilor. Păcat că, uneori, până și personalităţile marcante uită acest lucru...
În ziua când Necrasov urma să fie înmormântat în cimitirul central din Petersburg, prietenii lui s-au adunat în jurul sicriului și, rând pe rând, au prins a-și exprima regretul de la o tribună îmbrăcată în doliu.
– Necrasov a încheiat șirul poeţilor care au avut de spus un cuvânt nou în poezie, a menţionat, printre altele, Dostoevski. Iată de ce, el trebuie situat, fără rezerve, imediat după Pușkin și Lermontov.
– Nu-i adevărat! s-a revoltat Plehanov. Necrasov este mai presus decât aristocratul Pușkin!
Uitând de ce veniseră la cimitir, majoritatea s-a împărţit în două tabere, gata să se ia la bătaie chiar acolo, de faţă cu defunctul...
Lev Tolstoi a fost și mai nedrept cu bună parte din confraţii de condei. Într-o lucrare despre Shakespeare a scris că acesta nu numai că nu este genial, dar „nu poate fi considerat nici măcar scriitor mediocru”. Până și despre „Regele Lear” a zis că este o lucrare foarte proastă, scrisă neglijent, care nu poate trezi decât „dezgust și plictiseală”... Într-un alt eseu („Ce este arta?”) a lovit necruţător în Goethe, Ibsen, Beethoven, Rembrandt și Michelangelo...
Jean-Jacques Rousseau, fiind convins că talentul lipsit de virtute este incomparabil mai imoral decât virtutea lipsită de talent, a biciuit necruţător lucrările lui Corneille și Moliere, ridicând în slăvi alţi câţiva autori, pe care timpul i-a îngropat ulterior în praful uitării.
Exemple în care unii încearcă să-și situeze idolii pe cele mai înalte postamente, iar alţii încearcă să demoleze aceste postamente, se întâlnesc în toate domeniile activităţii creatoare. E un proces firesc, cu caracter atât de subiectiv, încât nici nu e de mirare că stârnește controverse.
Mult mai periculoasă e necuviinţa cu care mediocritatea, din proprie iniţiativă, aleargă cu nerușinare după lauri. Ea știe că nu e cu nimic mai bună decât alţii, dar vrea ca toată lumea s-o considere așa, uitând că ești puternic nu atunci când te înalţi cu orice preţ deasupra celorlalţi, ci doar atunci când îţi faci datoria de om cu smerenie și nu aștepţi onoruri speciale pentru asta...
În seara de după Cina cea de Taină, Isus Hristos s-a ridicat de la masă, a turnat puţină apă într-un vas și a prins a spăla picioarele ucenicilor Săi. Aceștia s-au împotrivit, s-au revoltat, dar El le-a spus:
– Ceea ce fac Eu pentru voi acum e un exemplu de smerenie, nu de umilinţă. Voi mă numiţi pe mine Învăţător și Domn și bine faceţi, căci asta sunt. Dar cine vrea să fie mare cu adevărat acela e dator să fie slujitorul celorlalţi...
Meditând asupra vorbelor rostite de Isus, am putea desprinde următoarele concluzii:
– în primul rând, că Dumnezeu nu tolerează măreţia celor tari clădită pe umilinţa celor slabi;
– iar în al doilea rând, că numai omul cumsecade, omul evlavios și pur poate spera să treacă prin Judecata de Apoi cu fruntea sus, indiferent de faptul cât de mare și de talentat a fost atunci când mai era în viaţă...
Autor: Aurelian SILVESTRU
Susține Natura.md: Devino Patron!