Cu drag de-acasă....

Când mă prinde dorul de-acasă, poposesc întâi cu gândul la turla albăstrie a bisericii Sfântul Ierarh Nicolae, înălțată la 1779, în stil arhitectural bizantin, și redeschisă după o tăcere impusă pentru aproape trei decenii – spre sfârșitul perioadei de restructurare și transparență sovietică. Rânduit acest Sfânt locaș a fost să fie în vechea vatră a satului… Astăzi universul spiritual al consătenilor mei e oblăduit cu multă îndemânare de prea cucernicul părinte Nicolae Bologa. Și, după acest prim-popas, mă îndrept spre Fântâna Hagiului, spre șipotul cu apă cristalină, dar însă numai după ce privirea-mi zăbovește îndelung asupra canioanelor prăpăstioase și cascadelor înspumate de la Scoc.

Biserica din satul Oxentea. Sursă foto: Profilul facebook Igor Postolati

Colind ore în șir dealurile domoale sau prăvălatice, vecine pașnice cu câmpiile mănoase, botezate cu nume parcă rupte din basme și păstrate cu sfințenie de memoria colectivă pentru a fi transmise din tată în fiu de-a lungul secolelor. Molcome și aproape neatinse de patima vremurilor, mai stau și azi de veghe: Chiscovata, Muchia Dealului, Dumbrava, Rotunda, Cracii Scocului, Fântâna Șleahului, Sorțurile, Deasupra Stâncii, Hârtoapele, Hulbuciocul, Vălicica Bozului, Țiganca – ultima luată cu anasâna în arendă pe 49 de ani de unul dintre foștii conducători de stat cu nume și apucături de ciocoi hrăpăreț și vipușcă sângerie la șalvari.

Nu știu cum se făcea, dar cu aproape șase decenii în urmă veștile cele mai importante – de obicei despre victoriile strălucite ale muscalilor în confruntările cu America sau despre ultimele realizări ale socialismului dezvoltat – îi găseau pe oxenteni, de cele mai multe ori, muncind de istov Deasupra Stâncii ori în mijlocul unei plantații de tutun. Păreau impresionați doar auzind de zborurile primelor nave cosmice. Dar taică-meu, Viciu, care gustase din plin din „plăcerile” unui lagăr de corecție socialistă, la auzul știrilor triumfaliste, pâcâia zgomotos din țigară, apoi strecura o sudalmă, care se încadra, totuși, în limitele bunei cuviințe, adăugând o replică sfidătoare – „încă o „minune” în țara asta tâlhărească”… 

Cu multă amărăciune, dar și cu duioșie, îmi scald privirile și azi în apele căruntului Nistru, căruia oxentenii îi împărtășeau pe vremuri cele mai intime taine, știute și astăzi doar de ei și bunul lor prieten... Intrau vara în apele-i limpezi, până la gât, deslușind cu picioarele puzderiile de raci, care mișunau peste tot. Îi țintuiau binișor cu talpa, pentru a-i culege peste câteva clipe – cu degetele zgâriate până la sânge de îndărătnicele vietăți ce nu se lăsau prinse cu una-cu două și puse pe tigaie.

Înduioșat îi revăd, pe viu sau imaginar, pe sfătoșii mei săteni, casa părintească, cuvioasele mele bunici-văduve Eufrosina și Ileana, pe toți cei scumpi, dar mai ales pe măicuța mea Ecaterina, neobosită și harnică ca o albinuță, care, intuind că am moștenit de la tata patima cărților, m-a învățat să citesc de timpuriu, îndrumându-mă tacit spre un rost în viață cu totul străin de preocupările ei cotidiene. Deși avea doar patru clase românești și o iarnă irosită într-o școală împânzită cu stegulețe roșii împrăștiate de politrucii obraznici, se lăsa și ea, sărmana, furată de magia slovelor tipărite. Duminica sau în serile, când scăpa de grijile casei, se străduia să-mi dezvăluie tainele buchiilor, poticnindu-se în răstimpuri prin hățișurile alfabetului rusesc.

Casă tradițională din satul Oxentea. Foto: profilul de facebook Anghelina Maslikova

Oricum, la cinci ani abia împliniți citeam cu destulă îndemânare o cărțulie cu o poveste tadjică intitulată „Muntele care râde”, ajunsă, Dumnezeu știe cum, în casa noastră. Mult mai lesne a mers
treaba cu prima poezie, pe care o mai țin minte și astăzi. E adevărat că nu amintea deloc de cea pe care o declama cadențat fratele tatei, nea Volodea (rănit la un picior în ”45 sub coastele Berlinului) și începea cu versurile „Plecat-am nouă din Vaslui, / Și cu sergentul, zece, / Și nu-i era, zău, nimănui / În piept inima rece”.

Tresar și azi plăcut, când la urechea-mi veștedă, în îndepărtata străinătate, răzbat duioasele cuvinte „doină”, „pâine”, „câmpie”, „horă”, „dor”, șură, hulub, și multe altele, auzite pe timpuri la gura sobei, la șezători ori pe ogoarele împânzite cu basmale albe. Neîntinate încă de mucegaiul și slinul epocii „marilor realizări” dăinuiau în capul mesei, chiar dacă erau încolțite deja și strâmtorate cu obrăznicie de unele sintagme deșucheate, gen „zaraz facem”, „șanti ne-om duce”, „stacan di jin”, „politrovkă di vodcă” și altele la fel de anapoda, aduse de comisarii-țopârlani „malurstângiști“, care își făceau drum cu coatele mantalelor năclăite de sânge nevinovat. Ospătez și azi, pe îndelete, din mirozna acelor duioase, îmbătătoare cuvinte, auzite la gura sobei, orânduindu-le la loc de cinste în cuget și în glosarul diluat cu înțelepciunea altor seminții. Le rostesc cu evlavie ori de câte ori găsesc cu cale, hărăzindu-le drept zestre odraslelor mele cunoscătoare temeinice ale cuvântului românesc, care nu au nevoie de translator, asemenea ocupanţilor cu țestele „împovărate” de o pereche de circumvoluțiuni becisnice și amărâte ca vai de ele… 

Cu drag îi omenesc în Casa Mare a sufletului pe primul meu dascăl Alexandru Savin, directorul școlii Vasile Levinschi și soția Domniei Sale Marina, vărul meu Mihail, ilustru antrenor, și tatăl său Nicolae Leca. Ultimul învățase meseria „la români”, era dobă de carte și preda cu o aleasă dăruire toate materiile școlare cu excepția limbilor străine și educației fizice. Avea colegi pe potrivă care mânuiau cu multă dexteritate arta desțelenirii minților copiilor setoși de carte și știau să-i îmblânzească pe cei puși pe incuri, care secerau mereu cu privirea spre terenul de joacă sau își plimbau gândurile prin Cracii Scocului. 

Deși au plecat demult aproape toți în depărtările de unde nimeni nu se mai întoarce, mai învăț și azi multe de la inimoșii mei sfetnici Atanasie Gurițencu și feciorul său Valeriu, care a preluat (după ce a trecut la cele veșnice primul director) cârma școlii, Mihail Frunză și vrednica lui nevastă Vera, cuplurile Petru și Natalia Rusu, Simion Tabuncic (șef de studii, ulterior primar de Șoldănești) și Nina, fiica unchiului de care vorbeam puțin mai devreme. Împreună cu „bon jurista” Natalia Rusu erau, neîndoios, cele mai frumoase și mai elegante femei din sat – purtau ciuboțele de cincizeci de ruble, simbria de trei luni și jumătate a tatei, discipol al unui FZO rusesc de croială postbelică, angajat la oloinița colhozului. Miloasă și cu dare de mană, lelea Nina, căci așa îi ziceam în afara programului școlar, lua uneori câte un copil din familiile mai nevoiașe la ea acasă, unde îi oferea o felie de pâine cu unt și un pahar cu lapte – delicatese la care mulți nu cutezau nici măcar să viseze. Printre musafirii cei mai frecvenți era și subsemnatul, care deîndată ce trecea pragul casei declara cu glas aproape solemn: „Am venit să ajut la treburile gospodăriei”.

Panorama satului Oxentea. Sursă: www.wikipedia.org

Cu brumă în pletele împuținate și vreo două duzini de papuci tociți prin coridoarele diferitor instituții de învățământ în calitate de profesor, mă întreb uneori, din perspectiva zilei de azi, firește, dacă dascălii noștri aveau toate calitățile profesionale solicitate în perioada de glorie a secerii și ciocanului și cum de au reușit să reziste sub presiunile tăvălugului ucigător al comunismului științific. Nu pun la îndoială bagajul lor de cunoștințe sau priceperea de a le împărtăși copiilor născuți în casele unor părinți care cunoscuse grozăviile războiului, deportările și ravagiile foametei organizate de ocupanţi. Vorba e că iubiții noștri dascăli nu-și îndemnau niciodată învățăceii să-și jertfească viețile în numele „viitorului luminos al omenirii”, nu elogiau „genialitatea” fondatorului primului stat socialist de pe mapamond (decât poate doar atunci când le cereau împrejurările) ori infailibilitatea partidului comunist și a guvernului sovietic. Nu se arătau prea încântați de bărbăția și eroismul, manifestate în zorii puterii sovietice de Pavlic Morozov și Marat Kazei, iar mau târziu – de Zoia Kosmodemianskaia, Ion Soltîs și Nicolai Gribov, ca sa nu zic de Valea Cotic, un protagonist minor din panteonul mult prea cuprinzător al bolșevicilor leproși. Tocmai acest nume purta detașamentul nostru de pioneri, ghidat de sloganul „Tot înainte!”, la care moș Neculai Iațcu, mucalit din fire, dar foarte gospodăros și săritor la nevoie, adăuga în surdină „era mai bine…“ 

Moș Neculai ținea casă bună cu sora tati, Eugenia, o femeie foarte evlavioasă și bună ca pâinea cea caldă. Cu câteva săptămâni înainte de a se stinge din viață, bătrâna se târa prin ogradă după un șomoiog de fân mânat de vânt, supărată foc pe ginerele ei Serafim Terinte, președintele unei gospodării cu vreo cinci milioane de ruble în bancă. Îi ponosea necontenit numele în auzul vecinilor, zicând că de când vântură milioanele, îi cam fudul, vara îi calcă pragul rar de tot și nu-i poartă de grijă. Ori de câte ori președintele venea să-și vadă soacra, trecută de 86, de ani (o vârstă la care unii oxenteni visau moartea ca pe o dulce ispită) aceasta îl ruga să-i aducă ceva de lucru pe prispă, dar el se făcea că plouă. „Să fi știut că am să ajung așa zile, nu-i mai dădeam fata de nevastă“, mi se plângea mătușa Eugenia, ștergându-și lacrimile mășcate cu colțul unui batic vișiniu spălăcit. 

Aș păcătui nepermis de mult, dacă n-aș pomeni măcar în treacăt aici de un personaj pitoresc, ca nimeni altul, din toți anii de școală. Îi ziceam nea Ionaș (chit că împrejurările academice ne impuneau apelativul Ivan Harlampovici) și era adjunctul directorului, împovărat cu treburile gospodărești ale unei instituții cât se poate de importante. Receptiv la orice cuvânt de laudă rostit la adresa lui, nea Ionaș era gata oricând să întoarcă școala cu fața la deal ori la vale (după cum era cazul). Căra întruna saci cu lut, pietriș sau lucernă pe la casele unor săteni șmecheri, care dibuiseră nevinovata lui meteahnă. Afară de asta, se pricepea la toate, mai ales la sacrificat porcii și la pus sticla geamurilor, sparte de unii școlari nu prea umblați la biserică.

Lebede de vară pe Nistru. Sursă foto: pagina de facebook Oxentea.

În pofida funcției însemnate pe care o exercita, intendentul școlii, nu știa o boaghe de carte și, prin urmare, era foarte și foarte vulnerabil. Îl găseam alergând mereu prin curtea școlii sau trebăluind în sălile de clasă, împresurat de un stol de femei cârcotașe, saci de var și nisip, bolovani de piatră mari cât o căpățână de berbec ori cutii cu cuie și tot felul de borcane cu vopsele ce răspândeau mirosuri nu prea îmbălsămătoare. Ne dojenea cu duhul blândeții pentru fiecare boroboață, dar uneori, când sărea peste cal, îl luam și noi peste picior întrebându-l cum de n-a reușit el să învețe o buche în cei treizeci și cinci de ani de când trăiește mai mult la școală decât acasă și vântură ciubere pline cu documente, cum obișnuia să se exprime, încaltea literele alfabetului, care în vremea ceia erau vreo treizeci și două la număr, dacă nu cumva mă înșală memoria ușor șubrezită de trecerea anilor. Gata să tune și să fulgere, Harlampovici o lăsa totuși mai moale, zâmbea vinovat, apoi își sălta nervos umărul stâng după care se plesnea zgomotos cu palma peste ceafă și ofta necăjit: „Apu’ m-am apucat și eu, măi băieți, de trebușoara asta pe vremuri sub oblăduirea părintelui paroh Constantin, da’ o venit războiul și foametea peste noi și n-am reușit s-o scot la capăt.”

În toată Oxentea cu cele opt sute de gospodării și peste trei mii și jumătate de suflete, intendentul avea doar un rival de temut în persoana lui nea Valea Velichi, zis și nea Fudulache, care fiind cam nătâng, chiar dacă era cu vreo zece ani mai tânăr decât Harlampovici, era și el neștiutor de carte. Mare amator de cai și cel mai bun călăreț din sat, dar șui cum rareori se întâmplă, Fudulache nu știa să citească și să scrie, în schimb se pricepea de minune la bani – aici nu-i putea trage clapa nimeni. Întrebat de copiii mai obrăznicuți cât o fi vremea, le îndesa, sub nas, mâna păroasă cu un ceasornic „Slava“, auriu la încheietură, răspunzând cam în doi peri: „Uitați-vă voi că eu n-am când“...

Cu drag și multă milă subțiată, cu tristețe și amărăciune mi-aduc aminte de cel mai enigmatic poate personaj din anii ceia, moș Atanasie, poreclit Gherciu, paznicul școlii, o cruce de voinic mătăhălos și posac obișnuit să vorbească în monosilabe. Îl ocoleam ori de câte ori îl întâlneam în curtea școlii sau pe ulițele satului. Gurile rele ziceau că fusese caporal în armata română și că la sfârșitul războiului bătuse rău vreo treipatru soldați ruși care îi dădeau târcoale nevestei lui tinere și drăgălașe. Veneau la om în ogradă ca la ei acasă. Ajuns la capătul răbdării, Gherciu le muie binișor gârbița și-i aruncă peste gard ca pe niște saci cu pleavă, dar peste o jumătate de ceas fu snopit în bătaie de un pluton de camarazi, veniți în ajutorul „eliberatorilor” cu ghinion. Știindu-l cam buclucaș, sătenii se fereau de el, noua stăpânire nu-l primea în colhoz și după moartea soției, răpuse de lingoare, burlăcea flămând și necăjit ca vai de el. În cele din urmă, directorul școlii, fost cercetaș de divizie pe vremea războiului, reuși să-l angajeze în calitate de paznic de noapte și să-l readucă în rând cu lumea.

Cu drag, dar și cu ușoare remușcări mi-aduc aminte și de poznele pe care le făceam cu neuitații mei prieteni din copilărie: Gheorghe Pântea, Ionuț și Neculai Ghiderman, Anatolie Sârghi și, mai ales, cu vărul său Mișulică, semețul nostru căpitan și mezinul nașilor mei de botez, Ilie și Maria Sârghi… Dar despre năzbâtiile noastre, și nu numai, urmează să vă povestesc cu altă ocazie. Mărturisesc: ori de câte ori, prin ani, mă întreabă cineva de unde îmi trag obârșia, răspund cu aceeași mândrie: „Sunt născut în lunca Nistrului, în cel mai frumos sat din lume: Oxentea”. 

Casele satului Oxentea pe malul Nistrului. Sursă foto: pagina de facebook Oxentea

Alt răspuns nu mai există pentru mine, chiar dacă de peste patru decenii m-am stabilit cu traiul pe meleagurile baltice și locuiesc la câţiva pași de Catedrala din Vilnius. În inima și sufletul meu pretutindeni sălășluiește baștina mea binecuvântată de Dumnezeu – Oxentea, cu pitorescul ei și cu oamenii de aici, atât de frumoși și atât de dragi mie.

Ipolit LECA,
membru titular al sfatului Asociaţiei de Limbă şi Cultură Română „Dacia” din Lituania
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 356

Susține Natura.md: Devino Patron!