Culesul strugurilor – tradiție și ritual
natura.md
Sep 20, 2022 11:14
3425
1
Cum intram în luna lui răpciune parcă deja începea să se simtă iz de toamnă. La început diminețile deveneau răcoroase, cu miros de frunze galbene. Apoi serile erau din ce în ce mai reci, iar apusurile galbene-roșiatice tot mai zgribulite. În septembrie totuși era încă destul de cald, iar dacă se întâmpla să fie vreo toamnă lungă, numai frunzele galbene din ogradă, serile și diminețile aminteau că am intrat în alt anotimp.
Atunci tata scotea butoaiele din beci să le pregătească pentru vinul nou. La început le punea „în picioare" cu apă deasupra și câteva găleți în interiorul lor ca să se umfle doagele groase, vechi de câteva zeci de ani. Le avea de la bunicul meu, tatăl lui, făcute din lemn de stejar. Grele, masive, care în ochii mei de copil păreau imense. Încăpeau în ele o tonă și jumătate de vin. Tata povestea că „tătăica le făcea din bardă, lemn gros și ușor curbat din stejar masiv pentru că e cel mai bun lemn pentru poloboc. Butoaiele acestea vor ține nu o sută de ani, ci două sute! Așa calitate nu mai fac în ziua de azi."
După ce se umflau doagele, tata spăla butoaiele în fiecare zi, timp de câteva zile, cu apă opărită să nu aibă miros de vin vechi." De Ziua Crucii culegem poama!", își spunea tata, ștergându-și fruntea de sudoare, în timp ce verifica vrana poloboacelor sau meșterea cepul. Cu două, trei zile înainte aducea de prin dosul casei sau din pod, coșurile din mlădițe, pregătea căldările unde vor culege strugurii, pregătea „corabul” pentru depozitarea strugurilor, prelata mare, albastră. Scotea teascul vechi, de culoare vișinie, învinețit de atâtea vinuri care au fost stoarse prin el toamnă de toamnă, scotea de prin cotloane „zdrobilca” și o spăla de praf și pânze de păianjen. Cu o seară înainte de culesul viei, mama tăia două găini, făcea un vraf de plăcinte și gătea mâncare pentru oamenii care vor culege strugurii.
... pe vremea aceea aveam via „la Kazahstan" departe de sat, pe dealurile pline de vii, după livezile de piersici, meri și prune. Adoram să merg cu tata cu bicicleta acolo, la vie. Atâta liniște n-am simțit în toată viața mea actuală de orășeancă, cât simțeam într-o zi de mers pe deal pe atunci. Mi-amintesc și-acum cerul senin-senin, ciocârliile care se înălțau amețitor de sus pe bolta azurie, cântând nebune, lanurile verzi, apoi galbene de grâu și orz, câmpurile de floarea soarelui, contrastul acela frumos de galben și verde, apoi șirul interminabil de livezi mustind de fructe pârguite. Acum, amintindu-mi, îmi vine să plâng pentru că aș vrea să pot retrăi măcar încă o zi acea frumusețe...
Dimineața devreme venea la noi moș Trifon cu căruța și se adunau oamenii care ne ajutau la cules. Mama scotea o masă în curte, sub bolta de viță-de-vie și punea pe mijlocul mesei farfuria cu plăcinte. După ce se ospătau, plecau în grabă „la Kazahstan". Pe parcursul zilei câteva tone de struguri frumoși pe ici-colo crăpați de copți ce erau, erau aduse în curte cu un tractor, în remorcă. După-amiază, curtea noastră se transforma într-un mic furnicar. Strugurii din „corabul” imens sau de pe prelata așternută pe jos ajungeau în „zdrobilcă”, iar de acolo în teasc. Roiuri de albine și viespi se adunau la struguri. Lângă teasc, tata învârtea bara, iar mustul spumos curgea într-un lighean mare. Aveam mustăți de must și spumă pe nas, duceam cana mare la gură și savuram bunătatea de must proaspăt. N-am mai băut must proaspăt de cel puțin 15 ani, dar încă mai simt pe limbă gustul dulce-dulce, iar în nări îmi stăruie mirosul de strugure zdrobit, copt. Între timp tata dădea butoaiele în beci, le așeza pe leațuri înalte, bine sprijinite. Iar când mustul proaspăt, înspumat era turnat în butoaie, nu mai aveam voie să intrăm în beci pentru că „fierbea vinul".
Iarna, tata scotea o carafă de vin nou, pe la cep și când ieșea din beci lua cu el în casă și castronul plin de murături de putină; dulci-acrișoare – roșii mari, gogonele verzi, frunze de țelină, morcovi, harbujei mititei și printre ele mai strecura tata și câteva mere și pere. Doamne, un deliciu!
Culesul poamei era, în sine, un ritual, o tradiție pe care oamenii o făceau cu multă trudă, dar și cu bucuria strângerii recoltei. După o astfel de zi, seara picam leșinați de oboseală, cu mâinile învinețite de struguri, dar cu multă împăcare și arome de toamnă în suflet.
Lilia CAZACU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 367
Susține Natura.md: Devino Patron!
