Cum se salvează profesorul de la criza... pandemică
natura.md
Aug 25, 2021 10:46
2432
0
Sesiunea de BAC în fiecare an este urmată de o altă perioadă (post)sesiune sau sesiune repetată, oferindu-le unora să cârpească niște goluri (dacă se mai poate), altora să-și ia revanșa. Situațiile sunt diferite, dacă luăm în calcul, Doamne ferește, și cazuri nefericite de boală. Regulamentul din Educație permite tuturor celor cu dorință și capacități de învățare să demonstreze că pot trece pragul maturității, dacă pe cel al școlii l-au trecut demn în treapta de liceu.
De ce totuși perioada sesiunii se transformă într-o psihoză colectivă, din care curg valuri de nemulțumiri și învinuiri? De obicei, părțile vătămate sunt elevii și părinții, care au avut așteptări fabuloase, acum fiind supărați pe profesorii lor de parcă doar de ei au depins rezultatele odraslei lor. Se pasează vina doar pe profesor, fără ca cineva să-și asume conștient criza morală, ajunsă acum să se numească și pandemică.
Ca membru deplin al breslei de pedagogi, cu o experiență în spate, îmi asum inteligent vina că profesorul nu mai poate lupta pentru performanțe așa cum în anii trecuți le aduceau elevii și studenții, împărtășind bucuria proprie cu a mentorilor, atunci când pentru ei proverbul „ai carte, ai parte” ținea de buchea legii și era un slogan bine definit în conștiința tânărului studios. Importând fel de fel de legi, proiecte, modele de învățământ, fără să se țină cont dacă acestea corespund mediului autohton, instruirea și educația în școală au fost atât de simplificate, încât profesorul nu mai are cum și de unde cere unui elev cunoștințe, care iese din liceu cu o cultură minoră, dar și supărat pe școala care crede că l-a terorizat cu multe materii și multă teorie, cu reguli complicate de gramatică și de conduită, cu formule de matematică superioare vârstei, cu lecturi, în primul rând, obligatorii, cu cerințe de istorie prea aspre ca să știe de ce au murit strămoșii în războaie, iar noi, nihiliști contemporani, să ne cunoaștem identitatea etc., etc.
Poate că zarurile încă nu au fost aruncate (îmi declar cu bună știință sfânta naivitate, ca să mai cred în ceva), iar cei, care au puterea să facă din școală o grădină frumoasă, să lase ambițiile omenești și să lucreze la promovarea profesorului decent (rămas în minoritate), pregătit, fără ifose că este cel mai bun, exclus din lista favoriților la o diplomă de merit, să-l aprecieze, să-l susțină. Acest profesor mai poate fi găsit la catedră, încă mai produce sol fertil în învățământ.
Pășind peste discriminarea, pe care aș risca să o fac, dacă l-aș nominaliza la un trofeu pe cel care lipsește de pe lista lichelelor, modelul acestui profesor este descris în lumina cuvântului de scriitoarea Eugenia Bulat, în cartea „Profesorul”, apărută la Editura UNU, în 2020.
Ca să scrii peste atâția ani, că „profesorul meu devenise între timp un zeu atât de mare pentru mine, încât a comunica pe viu cu el era o enormă emoție și responsabilitate”, nu e neapărat să fii un elev de nota zece. E nevoie doar să știi că reperele intelectuale nu trebuie neglijate. Chipul nepătat al profesorului va străluci în ochii discipolului înseninați de lumina cărții. Despre Ștefan Sevastian Bulat scrie cu toată dragostea și admirația Eugenia Bulat, profesorul „cu vocea-i prietenoasă și domoală”, „o adevărată enciclopedie”, care „știa să facă lecții interesante și atractive”. Găselnița, la care trebuie să ajungă tinerii nihiliști, este în mențiunea autoarei: „Respectiv, cine avea cu adevărat dorința de a învăța, avea ce absorbi”. Această memorie sentimentală a Eugeniei Bulat despre mentorul ei este o sursă didactică din care poți afla cum să adopți codul deontologic pentru a trăi demn.
Pedagogii buni, modele spirituale, sunt doar eroii cărților? Ștefan Bulat este profesorul scriitoarei Eugenia Bulat „izvorât dintr-un gând al fragedei mele tinereți”, după cum relatează autoarea. Ei mai sunt printre noi și fac educație în pandemie. Dacă uneori discipolilor li se pare că este aspru, asta ar fi în beneficiul celora care n-ar mai trebui să susțină repetat sesiunea de BAC. Adevărații profesori, despre care scrie și Eugenia Bulat, și Eminescu despre Aron Pumnul, și Sadoveanu despre Domnul Trandafir, și discipolii Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu despre Constantin Noica, devin eroii cărților bune, pentru că aceștia prin cultură și muncă intelectuală știu să-și salveze demnitatea din orice criză pandemică.
Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 354
Susține Natura.md: Devino Patron!
