De acasă neuitare

Cam așa stau lucrurile, în istoria unei localități. Anumite personalități, evenimente, denumiri de locuri intră în viața unei comunități atunci când copiii prind a povesti cu satisfacție despre acestea și despre trecut. Aș vrea și eu să împărtășesc din frumusețea locului nașterii mele, dar nu pot găsi cuvinte mai potrivite „ce exprimă adevărul”, decât cele adunate în cartea „Bunica bunicului”.

Dialogul dintre generații întotdeauna a fost foarte important, dar mai semnificativ îmi pare monologul generației în creștere. „Bunica bunicului” este o carte dragă mie la fel ca și satul de baștină, Tătărăuca Veche. În carte, cele povestite de gura nepoțicăi vin să reconstruiască imaginea de ieri a localității, împrospătând culorile floricelelor din luncă, sporind temeinicia stejarilor din pădurea de pe coasta Nistrului și purificând apa izvoarelor, care înconjurau din toate părțile satul și care mereu se împuținează. Narațiunea amestecată cu satisfacție și frământare copilărească fac parte din revelația omului îndrăgostit de pământul, tradiția și obârșia sa. Aș vrea ca aceste monologuri să te găsească, cititorule drag, în clipa când sufletul și mâinile tale gustă din „sfânta Odihnă”, vorba irepetabilului Ion Druță, născut și dânsul pe aceste meleaguri sorocene.

Poetul Petre Popa.

ODIHNA
După cum știi și tu, săptămâna are șapte zile. Șase zile sunt de muncă, iar Duminica, cea de-a șaptea zi, este pentru odihnă. Știu că vrei să mă întrebi ce înseamnă zi de odihnă, apoi ce să însemne – timp când nu sperii visele dimineața cu deșteptătorul, adică nu mergi la grădiniță ori la școală. Sunt și zile de sărbătoare: Crăciunul, Anul Nou, Sfintele Paști și încă atâtea alte zile când oamenii se odihnesc. În asemenea zile poți ieși la plimbare la cinema, la teatru, la muzeu. Desigur poți avea parte mai mult timp pentru televizor și calculator. Cel mai important însă, e că toată ziua poți fi împreună cu părinții, frățiorii și surioarele. Mai poți să desenezi, să citești, să scrii, să vizitezi bunicii... Ehei! Câte se pot isprăvi și toate pentru a face sufletul să tresalte.

- Pregătește-te de lumină tămăduitoare a sărbătorilor. Vrei să știi cine te poate ajuta? Ia privește în jurul tău și-ai să vezi ce prieteni descurcăreți ai.
- Cărțile?
- Desigur.
- Dar cum se face o carte, bunicule?
- Nu zic că este ușor, dar poți încerca și tu. Adună impresiile despre tot și toate câte te înconjoară, mai adaugă imagini din lumea pe care o visezi și s-ar putea să reușești. Important este ca cele scrise să îi facă visători și pe alții.

- Zis și făcut: pentru aceasta mă voi deghiza într-o stea. O stea care vede tot, știe tot ce se întâmplă în odaia, în mintea mea, dar și în gândul tău, bunicule. Am să construiesc o lume de basm.
- Steaua va avea un nume?
- Da, să-i zicem: „Veghetoarea Bună...”

În Odaia mea serile sunt cu povești, dar îmi place să ascult și istorioarele despre locurile unde au copilărit mama, tata, bunicii. Cele mai impresionante lucruri s-au luat de mână cu fantezia mea, să vi le spun și vouă. Le-am adunat în șapte istorioare. Ascultă ori citește în fiecare seară câte una. I-am ajutat bunicului să scrie și niște poezii tot pentru voi. Nu uita că steaua Veghetoarea Bună poate intra și în odaia ta. Tu cu ce o poți bucura?

Luni. BUNICA BUNICULUI 
Curios lucru, dar Bunicul a avut și el bunică. Locuiau în același sat. Satul este așezat pe două jumătăți de deal. Mahalaua unde era casa bunicii se numea Celadeal, adică „celălalt deal”. Printre acele dealuri curge un pârău. Apa pârăului aleargă jucăuș la vale până se topește în valurile Nistrului. Nistrul, știți voi, este râul din apa căruia, vorba poetului D. Matcovschi, „bea toată Moldova”. În curgerea sa pârăul, unde cotește, face niște bulboane. În bulboane roiesc, asemeni furnicilor în furnicar, peștișori mărunți și negri. Vara copiii satului aici se scaldă, dar și pescuiesc. Bunicul, când era copil, mergea adesea la Râpa cea Mare (unde se află bulboanele) și era mândru că de pe vârful dealului îl veghea casa bunicii. De multe ori l-am auzit pe bunicul cântând. El a auzit de la săteni multe cântece despre râul Nistru. Aceste cântece parcă leagă satul nostru de apele râului Nistru prin izvoare. Alte localități, își adună izvoarele în apele râului Prut, care curge aproape în paralel cu râul Nistru. Peste un timp, cele două râuri se întâlnesc în Marea Neagră. Cine a spus că satele noastre nu au partea lor de mare? 

Te-ai gândit vreodată unde ajung izvoarele satului sau orașului în care locuiești?

Marți. VÂLCELELE
Spre satul bunicului mai întâi am coborât pe un drum cu pietriș. Pe stânga și pe dreapta câmpurile au niște văgăuni, sătenii le-au botezat: „Vâlcele”. La podețul din vale toate vâlcelele se unesc ca într-un nod. De la acel nod își leagănă oglinda Iazul cel Nou. Iezătura stăpânește apele, până să ajungă la Podul cel Mare sau așa-zisul „Podul lui Ciocan”. Dincolo de pod ca o gură de leu se deschide Râpa cea Mare, prin care izvoarele își îndreaptă apele spre Nistru. Mirarea mea a fost și mai mare, când am auzit că, pe lângă râpa gigantică, satul mai are: Râpa Delniței, Râpa de la Bulata, Râpa de la Satul Nou, Râpa la găinărie, Râpa adâncă, Hârtopul...

De multe ori m-am întrebat:  „De ce satul și-a potrivit casele pe aripile râpilor și vâlcelelor?” Probabil, pentru că turlele bisericii din sat, așezată pe un loc mai înalt, să le prindă cu vederea pe toate, ocrotindu-le deopotrivă. Biserica are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Mă gândeam la aceste lucruri, dar bunicului i-am pus altă întrebare: „Ai numai două nepoate, pentru că ai numai doi ochi și vrei să fii sincer atunci când spui: Îmi sunteți scumpe ca ochii din cap.?”. Bunicul mă mângâie pe cap, zâmbește, și îmi zice: „Mă bucur că știi să pui întrebări”.

De ce s-o fi bucurând atât de mult? De ce vâlcelele mă ispitesc să alerg prin iarba lor desculț până sus la izvoare?

Miercuri. DEALUL DRĂGUȚEI
Tot în satul bunicului am văzut un deal care seamănă cu un munte adevărat. Numai că nu are piscul ascuțit, ci rotund ca un cap de uriaș. Mi-a spus că se numește Dealul Drăguței. La început nu puteam să înțeleg de ce. Am aflat apoi o legendă cutremurătoare. Cică, era pe acele locuri un om bogat care avea o fată frumoasă-preafrumoasă. Când veni timpul măritișului, toți flăcăii din împrejurime o doreau de nevastă. Atunci omul cel bogat a hotărât să dea fiica de nevastă celui mai viteaz și mai voinic. Încercarea era grea: să urce dealul în fugă, de la poale până la vârf, fără să se odihnească. Cine avea să izbutească și să ajungă primul pe culmea dealului, acela urma să aibă parte de fată. Mulți tineri și-au încercat norocul de dragul fetei, dar toți au pierit sufocați până să ajungă în vârful dealului. Nu mai ține minte nimeni sfârșitul acestei istorii triste, dar de atunci acest loc a fost botezat Dealul Drăguței. 

Eu mă apropii de oglindă, privesc lung și mă gândesc: poate nici nu e bine să fii preafrumoasă, dacă pentru tine ar putea muri atâția flăcăi voinici...

Cine o fi așezat dealul în calea flăcăilor?

Joi. IZVORUL CU ȘIPOT
Adesea coboram drumul priporos spre râul Nistru. În cale îmi ieșeau niște pietroaie mari-mari. Mi se părea că iată-iată se vor smulge din pământ și se vor rostogoli spre pârău. Din coastele râpii, curgeau multe izvoare. Apa era atât de rece încât îmi înghețau mâinile când voiam să le spăl. După ce ne scăldăm în Nistru, cărăruia șerpuindă ne ducea pe Dealul Drăguței. Din vârful dealului priveam la toate ca dintr-un avion. Oile care pășteau pe cealaltă parte păreau ghemuri de lână mișcătoare. Primul popas îl făceam la Izvorul cu Șipot. Și acest izvor avea istoria lui, dar când am auzit-o prima dată, toate îmi amin-teau de povestea „Pupăza din tei”. Știți de ce? Pentru că de pe una din pietrele despre care vă vorbeam la început, ne urmărea o frumusețe de pupăză. Din când în când ea bătea cu ciocul în piatră de unde apuca ceva.

Omul care a îngrijit izvorul și a meșterit acest șipot din lemn se numea moș Nicandru. 

Interesant, atunci când omul construia acest izvor, în memoria feciorului căzut în război, cuibul de pupeze tot acolo era?

Biserica de lemn „Sf. Arhanghel Mihail”, construită în 1888. Monument de arhitectură de însemnătate națională.

Vineri. GÂNDUL
Cel mai des în Odaia mea intră gândul mamei. De multe ori îmi pare că o aud șoptind. Îndeosebi când mă chinuiesc să fac ceva, dar nu îmi prea reușește. De multe ori eu ghicesc gândul mamei, mai ales dacă fac vreo boroboață. Fața mirată a mamei se aseamănă cu fața surioarei, când eu îi descopăr vreo pățanie făcută de ea, de exemplu nasul rupt al ursulețului. De multe ori am încercat să mă ascund sub plapumă, dar gândul mamei mă găsește pretutindeni. Când mi se face dor de tata, încep să mă gândesc la el, până nu mai rezistă și vine acasă. Atunci, însă, când trimit gândurile la bunici, neapărat merg și eu cu ele, să nu le sperie cineva pe drum. Tare se bucură bunicii când văd gândurile zâmbind la portiță.
Mare lucru e să ai un gând bun. 

Cine oare a născocit această bucurie - Gândul?

Dacă mă voi gândi mult, mult, odată și odată, tot voi găsi un răspuns.

Sâmbătă. CĂRȚILE
În Odaia mea sunt o mulțime de cărți. Unele au desene ochioase și copertă lucioasă. În acele cărți e scris mășcat și citesc mai ușor, dar nu prea multe memorez. Alte cărți au mai puține desene, dar mă atrag foarte tare. Pe coperta lor citesc: Mihai Emi- nescu, Tudor Arghezi, George Coșbuc, Spiridon Vangheli... Nu știu ce au aceste cuvinte, dar parcă mă vrăjesc. Pe o carte e scris: Grigore Vieru. El e poetul pe care l-am văzut cu ochii mei, chiar m-a luat și în brațe. Mai jos de nume, cu litere mari scrie: „Albinuța”.

Știi de ce se numește așa? Eu cred că poetul aseamănă cartea cu un stup în care s-au adunat literele-albinuțe. E destul numai s-o deschizi și zumzetul lor încheagă mii de cântece despre strămoși, codri, flori. Ziulica întreagă eu gonesc ochii pe urmele literelor, dar nu obosesc deloc. E cartea mea preferată. Când se lasă noaptea, mama vine la patul meu și zice: „Unde e cartea noastră?”. Mă bucur mult că tuturor celor din casă li-i dragă această carte. Strămoșii poetului, probabil, au fost vieri...

De la cine atunci o fi învățat nenea Grigore să semene litere prin cărți?

Duminică. FAȚA DE MASĂ
Fața albă de masă e ca o filă de calendar – dacă mama se pregătește să o aștearnă, atunci e duminică ori așteptăm oaspeți. În acele zile toți umblă iuţi ca albinuțele în jurul mesei cu fața albă. Eu cu sora aduc tacâmurile, șervețelele, tata taie pâinea-n hrinci. Apoi, rând pe rând, mama așează felu- rile de bucate într-o anumită ordine. Toți așteptăm surpriza, fără de care nu se trece nici o masă de sărbătoare.

Problema cu spălatul mâinilor am depășit-o demult, iată, cu răbdarea ne vine mai greu. Dar să știți: atunci când mănânci de unul singur, bucatele au un gust, iar când stăm împreună la masă, aceleași bucate au cu totul alt gust. Are ceva fermecat fața albă că ne ține grămăjoară până sfârșește timpul mesei, chiar dacă ne săturăm mai degrabă.

Păpușile se bucură mult când ne văd împreună și așteaptă cu nerăbdare ora mesei. Ce surpriză să le fac? Să invit pe cineva în ospeție ca să le aprecieze rochițele proaspăt spălate, călcate și încheiate la toți nasturii. 

Ia vedeți, păpușile voastre sunt gata să primească pe cineva în ospeție? Astăzi e Duminică.

Petre POPA

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 358

Susține Natura.md: Devino Patron!