De la omenie - la talent
natura.md
Iul 29, 2022 04:29
1875
0
Creația lui Nicolae Dabija va fi mereu actuală, dar și mereu disputată și invidiată, deoarece e situată sus de tot, pe vârf de Olimp, acolo unde toți poeții speră să ajungă, dar nu oricine reușește. Lumea literaților e un Univers aparte. Imposibil să împaci pe toți locuitorii lui.
Aproape fiecare scriitor e un tâlhar de drumul mare care visează să fie răstignit odată cu Mântuitorul. Până și Nicolaus Copernic (care era un ateu) a dispus ca pe mormânt să-i fie gravat următorul epitaf: „Doamne! Nu-ți cer grația acordată Sfântului Pavel, nici pe cea dăruită Sfântului Petru. Dă-mi doar favoarea pe care ai acordat-o tâlharului de pe cruce în ziua răstignirii Fiului Tău!”
De unde această ambiție la oamenii de artă? Probabil, din speranța că scrisul îi poate mântui, cu condiția să nu arunce cu pietre în valorile deja recunoscute. Rar intelectual să nu cunoască aceste adevăruri. Și totuși, mulți l-au atacat pe Nicolae Dabija, atribuindu-i păcate pe care nu le-a săvârșit. Până și implicarea lui în politică, în lupta pentru Independență, pentru Limba Română și Adevărul istoric era considerată de unii drept o tentativă de a „monopoliza patriotismul”, de parcă Nicolae doar ar fi mimat această bătălie. Dar...
„Eu nu pot spune:
mi se pare c-am trăit.
Eu am trăit cu-adevărat...
Dușmanii toți m-au pizmuit
și câinii urbei m-au lătrat
că-n fața celor tari
n-am ezitat
și nu m-am ploconit...
Mereu cu-același crezământ,
mereu rănit
când de cuvânt,
când de cuțit,
născut să-nving,
nu să mă plâng:
în zbucium doar m-am odihnit...”
Ca om al cetății, era un lider, un vizionar. Intuia mai bine ca oricine spiritul vremii și nu ezita să urce primul pe baricade acolo unde era mai mare nevoie de umărul lui. A fi scriitor înseamnă a-ți asuma conștiința morală a întregului popor. Din acest punct de vedere, Nicolae Dabija a fost un reper, un apostol referențial. Poate de asta, atunci când ne-a părăsit, mulți au avut impresia că s-a prăbușit catedrala în care erau obișnuiți să se roage.
Nicolae însă a fost om. Un om viu care a trăit o viață obișnuită, plină de griji și probleme, cu întâmplări de tot felul, între persoane care l-au iubit sau l-au urât, așa cum e firesc să se întâmple în viața fiecăruia dintre noi. Darul de a scrie și darul de a vorbi (atât de rar întâlnite împreună) la Nicolae Dabija conviețuiau într-o armonie copleșitoare. Auditorii imense îl ascultau cu sufletul la gură, atunci când urca la tribună.
Trăia modest și ordonat. Nu fuma. Nu abuza de alcool. Nici de cafea, deși muncea adeseori până după miezul nopții. Mereu purta cu sine, prin buzunare, mai multe carnețele în care nota dialoguri, idei, vorbe de duh. Își scria cărțile nu doar acasă. Lucra pretutindeni, inclusiv în biroul de la „Literatura și Arta” care, iertată să-mi fie constatarea, mai tot timpul era umed și rece. Din acest punct de vedere, l-aș compara cu Bach care, având acasă douăzeci de copii (majoritatea mici), fugea de vacarmul lor nevinovat și se izola în biserica „Sf. Toma” din Leipzig (enormă și rece), unde compunea, la orgă, muzica să divină.
Avea o mulțime de daruri native, între care – o inteligență fină și profundă, moștenită, probabil, de la părinți. Ei, părinții, l-au învățat și arta de a fi fericit: „Dacă dorești să devii în viață un om fericit, să fii bun și harnic”.
A avut și o relație aparte cu divinitatea: și-a scris întreaga operă ca pe o scrisoare adresată Bunului Dumnezeu. Demiurgul pare să fi fost primul și ultimul său cititor. „Uneori, am impresia că cele mai frumoase poezii mi-au fost dictate de îngeri”, mi s-a destăinuit cândva.
Or, ca să poți comunica cu îngerii, trebuie să locuiești în preajma lor. În acest sens, John Barth, scriitor american, a redat o scenă din viața unui poet care s-a pomenit în fața unui munte asaltat de scriitori. Toți voiau să ajungă cât mai sus, dar urcușul era prea anevoios pentru majoritatea dintre ei. Și totuși, sus, în vârf, se vedea un grup restrâns de autori. „Cum, oare, au ajuns acolo?” s-a interesat poetul. „Erau acolo cu mult înaintea muntelui, i s-a răspuns. Muntele a crescut sub ei”.
Ei bine, îndrăznesc să cred că Nicolae Dabija nu a fost nevoit să escaladeze muntele literaturii române. El s-a născut acolo...
Aurelian SILVESTRU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 365
Susține Natura.md: Devino Patron!
