„De unde eşti?”–„Din Mălăieşti!”

Aşa eram întrebat cu mulţi ani în urmă. Eu răspundeam plin de mândrie pentru satul meu. Era în anii de studenţie, ˈ50, pe când fusese editată o hartă, în care baştina mea prezentată la scara ei apărea mai cât capitala republicii. La care eu: „Măi, Chişinăul nu-i decât un sat ceva mai mare!”

Un pic de istorie. Prima menţiune documentară a unei localităţi cu acest nume în stânga Nistrului aparţine consilierului regal austriac de la Viena Gheorg Reichersdorf, care a consemnat la 1541 pe harta lui trei localităţi: Chisculung, Chetrosu şi Mălăieşti. Ce-i drept, acela se afla mai la nord, important este însuşi faptul. Or, vechea Enciclopedie menţionează o altă dată: 1778, dar nu e clar pe ce se bazează. Oricum, mândria mea pentru satul natal are şi un alt argument forte: în eseul „Basarabia” Eminescu scrie cu mâna lui: pe partea stângă a Nistrului se află mai multe localităţi româneşti, printre care Dubăsarii, iar mai la sud Mălăieştii! 

De unde au venit strămoşii noştri? Din Ardeal, ceea ce o demonstrează particularităţile graiului, dar şi unele obiceiuri: anină şi acaţ pentru nisip şi salcâm şi învârtitul mămăligii...

Are satul meu şi destule turcisme-tătărisme, care confirmă scrisa lui Ureche cronicarul: „Atunci când turcii au cuprins partea de la Dunăre cu Chilia, o samă de lume de acolo a plecat şi s-a aşezat pe decindea Nistrului mai sus de Tighina”. Avea în vedere localităţile Buturi, Teiul, Tocmăgiu, Mălăieşti...

În spaţiul românesc există până în zilele noastre vreo 15 localităţi cu numele Mălăieşti: patru între Prut şi Nistru, iar 11 – în România. O adevărată salbă, care a marcat pe parcursul secolelor fenomenul transhumanţei, aşa numitul Drum al Oilor – Oierilor, care coborau cu turmele de la munte la şes ajungând până la poalele Caucazului...

Vechimea Mălăieştilor mai poate fi certificată de cele patru cimitire: unul la marginea dinspre sud, pe lângă prima bisericuţă de lemn, care nu mai există, alte două pe la marginile opuse ale  aşezării, iar unul în chiar inima satului care iarăşi a dispărut, pentru că au fost construite case pe acel loc. Dar şi cele două biserici de piatră, ambele distruse de bolşevici...

Cărturarul şi scriitorul Vladimir Beşleagă, conştiinţa şi demnitatea românească a Transnistriei şi Basarabiei la cele trei timpuri - trecut, prezent şi viitor Foto: V. Şterbate

Să poposim asupra unor date de altă natură, cum ar fi moşia Mălăieştilor şi fluxul trăitorilor lui. Pe cât ţin minte din auzite, satul dispunea de vreo 12 mii de desetine de pământ; înainte de cel de-al Doilea Război Mondial Mălăieştii numărau ca la vreo 2500 de gospodării şi vreo 9000 de locuitori. Acum s-a împuţinat, scăzând mai la jumătate, dacă nu chiar mai mult, şi asta judecând după numărul de elevi: erau la 1300, a coborât la vreo trei sute şi ceva...

Pe parcursul existenţei sale seculare Mălăieştii au cunoscut diferite regimuri: de la cel otoman, dat fiind că era aşezat pe un fel de teritoriu neutru între Regatul polono-lituanian, ceea ce ne-o spun cronicile turceşti, dar şi cunoscuta Movilă a Paşei din dealul de răsărit al satului, şi lespezile de pe mormintele turceşti, pe care le-am apucat şi eu copil fiind, până la regimul separatist de azi, trecând prin cel ţarist, cel bolşevic, dar şi câţiva ani memorabili de Administraţie civilă Română în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Dacă în fiecare om „o lume îşi face încercarea” aşa precum spune Poetul, cu atât mai mult un sat este ca o Împărăţie şi are istoria sa cu multele întâmplări şi evenimente care rămân să dăinuie în memoria fiilor săi de-a lungul generaţiilor. 

Eu, ca unul născut între cele două conflagraţii mondiale, am acumulate ştiri despre cele întâmplate consătenilor mei pe parcursul a cel puţin vreo două secole. La acestea, selectiv, aş vrea să mă opresc în continuare.

Din secolul XIX îmi apare figura unui consătean, pe numele lui Mihail Simionovici Miţul, care a studiat la Academia de agronomie din Sankt-Petersburg, a fost trimis la Sahalin, s-a manifestat acolo ca o personalitate de excepţie, lăsând un studiu ştiinţific de mare valoare, iar după moartea-i timpurie mormântul lui a devenit un loc de pelerinaj pentru localnici. Despre el a scris Anton Cehov în cartea „Sahalin”. La fel îmi apare o altă figură de mălăieştean celebru, acum din secolul XX, care se numea Mihail Kozmovici Grebencea, matematician de mare clasă care a devenit cunoscut în imperiul ruso-sovietic prin manualele sale după care se studia disciplina respectivă. De altfel, eu mi-am trăit copilăria anume în casa fostului învăţător Kozma Ilarionovici Grebencea al cărui fiu era Mihail...

Acum despre câteva evenimente care au marcat profund memoria consătenilor mei. Atunci, când am deschis ochi la lume, vârându-mă printre cei adulţi şi sorbind cele ce povesteau, mereu auzeam: ”Când cu austriecii... Cănd cu Denikin şi Petliura... 

Atunci când cu Katovski ...” Erau amintiri din războiul civil, din care o să mă opresc la Răscoala ţăranilor împotriva bolşevicilor. Era în vara lui 1919, pe vremea secerişului. Prin locurile noastre bântuiau unităţile bolşevice care îşi instalase sovietele lor... Basarabia se unise cu România în 1918, iar la noi bolşevicii turbau... De unde şi mişcarea antibolşevică puternică... A existat şi factorul economic care a unit satele: am în vedere cele de moldoveni, de ruşi lipoveni, cum era vecina noastră Ploska, coloniile germane Kassel, Glukthal – toate împreună contra celor care veneau asupra lor să rechiziţioneze recolta de pâine proaspăt secerată... Am aflat de acea întâmplare încă în copilărie. Zicea mătuşă-mea Axinia: „Când o vinit Kalesnic şi noi am fugit la Ploska, mama cu vaca de funie, iar eu de patru ani mă ţineam de coada vacii...” Acel Kalesnic era komandirul bolşevicilor, dar să vezi minune! Căpetenia răsculaţilor era tot Kalesnic, din Plosca, acesta fiind fratele lui.. Şi mai spunea lumea că fratele bolşevic a pus tunurile să tragă asupra casei fratelui său rebel, ba, mai mult, ştiind că copilul lui, al bolşevicului se afla în casa aceea... Aşa vremuri, păgâni, nu oameni! Iar cât despre mălăieşteni, ştiu că ideologul rebelilor era mălăieşteanul Tihon Marian, iar comandantul militar Gore Bârnaz, care după înăbuşirea în sânge a răscoalei – au fost măcelăriţi la vreo 50 de bărbaţi şi flăcăi –, iar Gore Bârnaz, fost ofiţer în armata ţarului, a fost chipurile lăsat să fugă, dar au venit călăreţii după el şi din fugă l-au tăiat, întăi un braţ, al doilea, apoi şi capul i l-au retezat şi atunci se prăbuşi la pământ...

Vin anii ’30, când cu mare tam-tam se consolidează Puterea Sovietică sub forma cincinalelor staliniste, porneşte colectivizarea forţată, deportările ţărănimii nesupuse, în valurile cărora nimereşte şi piere bunicul meu de pe mamă, Andrii Ciocârlan, urmează foametea care s-a numit Golodomorul cu 6 milioane de morţi, urmat de Marea Teroare în care sunt seceraţi fără vină şi judecată alte sute de mii şi... Şi aici mă opresc pentru că nu-mi mai ajunge suflet... Iată acesta a fost raiul bolşevic în vâltoarea căruia am făcut şi eu ochii la Soare ca să ajung aceste zile de acum şi să fac tristele şi dureroasele mele mărturisiri...

Dar mare-i Dumnezeu şi nemărginită mila Lui! După acele întunecate şi grele zile a binevoit să ne dăruiască şi nouă, transnistrienilor, doi ani şi aproape jumătate de viaţă slobodă şi luminată de binefaceri şi credinţă creştinească, ani care s-au întâmplat a fi în răstimpul sângerosului al Doilea Război Mondial, care segment de istorie s-a numit ADMINISTRAŢIA CIVILĂ ROMÂNĂ ÎN TRANSNISTRIA. Să nu vină cineva să-mi ponegrească acele timpuri etichetându-le în fel şi chip, că eu sunt gata să-i dau cu mii de argumente în cap, pentru că am trăit acel scurt dar sfânt timp-răstimp, ba chiar SUPRATIMP şi-l port în fiinţa mea ca cel care m-a plămădit şi m-a format ca om, chiar dacă aveam numai 10-13 ani! Când mă gândesc la acele vremuri, îmi apare întâi şi întâi imaginea pârăiaşului de lângă casa noastră pe a cărui gheaţă noi, copilăraia ne jucam, unii se dădeau de-a şuiul cu patinele, alţii jucau în bani cu bomba, dar era o bucurie şi o hărmălaie de nedescris. Ceea ce era absolut neobişnuit, şi asta nu am să uit cât oi fi şi oi trăi, este faptul că dimpreună cu noi, puştanii, se jucau şi mulţi flăcăi şi chiar bărbaţi bine copţi, cu familii şi copii ca noi! Ce vreau să menţionez cu asta?

Cum războiul începuse din iunie şi armata română trecu Prutul pe la Ţiganca, iar cea germană tăiară din sus dinspre Cernăuţi direcţia Rostov pe Don, astfel că teritoriul rămas dincoace avea să ajungă izolat, ruşii fugeau să iasă din încercuire, iar ai noştri luaţi în armată cădeau prizonieri la nemţi, aceştia îi predau românilor, românii îi eliberau, aşa că se umplu satul de lume... Şi nu numai astă mare bucurie pentru părinţi şi neveste, dar li s-a întors oamenilor pământul, caii şi uneltele luate la colhoz, s-a întors credinţa, obiceiurile strămoşeşti, astfel că unde înviaseră şezătorile, iar nunţile, să vedeţi că în fiecare săptămână se făceau câte şase, opt, până la zece nunţi, aşa că noi, cei mici nu reuşeam să ajungem pe la toate să ascultăm conocăriile ce le spuneau flăcăii şi să auzim cum cetele de vornicei strigau şi chiuiau la îndemnul vornicului mare: „Gurişoară, băieţi!!!” Dar cununiile! Numai la câte am fost, la biserică, pentru că părinţii mei
oameni văzuţi, erau poftiţi să cunune ba pe unii, ba pe alţi tineri însurăţei! Am multe amintiri de neuitat a împărtăşi celor de azi, şi despre minunata şcoală românească, cea care ne-a adus fermecătoarele cărţi, în primul rând basmele, geografia, folclorul, orele de religie, Imnul Regal pe care îl intonam la prima lecţie...

Mă voi opri la doar câteva momente. În mai 1942, în centrul satului, pe locul unde se aflase statuia tiranului Stalin, atunci dărâmată, s-a fost încins o magnifică Horă a Unirii, în care ne-am prins şi noi, elevii... Alt moment: la scrânciobul de Paşti, scrânciob cu leagăne, a venit să-şi dea fata şi un flăcău de-ai noştri care fiind luat în armata roşie, căzu la nemţi, se înrolă în armata germană, aşa că apăru în uniformă nemţească... I se spunea Alioşa Neamţul, aşa a rămas în memoria mea – ştiu că părinţii mei au fost poftiţi la serata care i-au făcut-o părinţii lui, au adus de acolo o panglică a Wermachtului... Acolo, la scrânciob s-a iscat o bătaie între el şi alţi flăcăi, chipurile că încercase Alioşa să-şi dea fata fără rând, aşa că au intervenit jandarmii români şi l-au arestat... Dar cum în Transnistria administraţia militară era germană, o rudă de-a lui a sărit pe cal, a fugit la Tiraspol, a anunţat comandamentul, aşa că în nici jumătate de oră a sosit un camion german şi l-au eliberat pe Alioşa, luându-l cu ei...

În primăvara lui ’44 s-a întors frontul, flăcăii şi bărbaţii noştri au fost mobilizaţi, băgaţi ca oile ca dezertori în prima linie şi cei mai mulţi au căzut la Calfa şi Şerpeni, pe malul Nistrului... Iar ultimul primar Arion Cangaci, vecinul nostru, a fost spânzurat în mijlocul satului şi lăsat în ştreang trei zile şi trei nopţi, ca să bage frica în oameni pentru totdeauna. L-am văzut şi eu cu ochi de copil, aşa că să nu-mi spună cineva de viaţa fericită în raiul bolşevic...

De ce repet aste vorbe şi convingeri ale mele, dar şi ale consătenilor mei? Pentru că a revenit puterea satanică, care a măcinat vlaga Mălăieştilor, sacrificând în război floarea bărbaţilor, apoi a dat tifosul şi foametea de după război, a urmat apoi zarea de ceva libertate din ’90, dar a fost pus la cale războiul pe Nistru şi... au căzut Mălăieştii mei în ghearele separatiştilor ruşi...

La încheiere o vorbă rostită de o profesoară din Mălăieşti, pe când treceam pe lângă Coşniţa. A zis aşa: „Oamenii ăştia au luptat şi au rămas cu Moldova, iar bărbaţii noştri...” Şi a oftat adânc... Iar de la un tânăr mălăieştean, student la Cluj, am auzit acestea. Zicea aşa: „Când au pornit separatiştii de la Tiraspol război, s-a adunat la noi o formaţie de trei sute de tineri, am cerut arme de la Chişinău, ca să-i dezbatem, dar nu ne-a dat”...Şi s-a dus şi el cu privirea în depărtări... 

Vladimir Beșleagă

Articol publicat în numărul 339

Susține Natura.md: Devino Patron!