Defileul Mare al Ciornei

Mi-am însușit expresia asta cu câțiva ani în urmă. Am plămădit-o din convingere personală, după propriile experiențe și plimbări de-a lungul și de-a latul țării. Am găsit mereu sate interesante, fiecare cu farmecul său; biserici și mănăstiri cu arhitectură nobilă; locuri încărcate de istorie; peisaje de poveste. M-am convins că mica noastră țară e frumoasă, la fel de frumoasă ca și oricare altă țară din lumea asta; însă are o frumusețe mai simplă, mai modestă și un pic diluată de kitsch-ul cotidian; o frumusețe care te așteaptă să o evidențiezi tu, să-ți formezi ochiul și să înțelegi că farmecul Moldovei stă în lucrurile simple și naturale.

Frumusețea Moldovei este de fapt autenticitate, iar eu am ajuns să înțeleg asta doar după ce mi-am cunoscut țara, după ce i-am vizitat tainițele și am simțit că tot ceea ce văd mă șlefuiește constant. Recent, am decis să mă abat încă o dată de la „șosea” ca să mai scotocesc prin lada cu zestre a Moldovei. De data aceasta am preferat un traseu cu totul izolat, nou pentru mine și
sper că va fi nou și pentru cititorii revistei: Valea râului Ciorna. Acest râu este un afluent al fluviului Nistru: izvorăște din apropierea satului Cușelăuca (raionul Șoldănești) și după ce parcurge 42 km spre est, se varsă în Nistru lângă satul Ciorna (raionul Rezina). La est de orașul Șoldănești, râul începe să străbată un culoar impresionant, numit Marele Defileu al Ciornei. Am decis să-l parcurg, având drept însoțitor însuși râulețul Ciorna, ce își vede de treabă de mii de ani prin Podișul Nistrului, săpând în rocile de calcar și făcându-și drum până la bătrânul fluviu, care nu se
oprește nici o clipă din calea spre Marea Neagră.

Mi-am început drumul la est de orașul Șoldănești, după ce i-am parcurs ulițele decorate cu căsuțe cochete. Fără să prind de veste, mă afundam în culoarul aproape vertical al râului: dealurile au fost înlocuite de pereți de calcar împăduriți până jos, la baza cărora trecea o cale ferată. Pe acest drum de fier am decis să merg până la Mateuți, savurând peisajele pitorești și lăsându-mă cu încredere pe mâna Naturii ce stăpânește această zonă. Cu fiecare pas, mă adânceam în defileul despre care știam atât de puține și mă îndepărtam de agitația umană ce părea la depărtare de ani-lumină. Satele erau cocoțate undeva sus pe stâncă, ascunse privirii mele de pereții aproape verticali pe care creșteau păduri încăpățânate. Din loc în loc, firicele de apă curgeau grăbite și furioase pe stânci și formau mici cascade acolo unde pietrele erau înlocuite de vid.

Tovarăș de drum mi-a fost un șorecar comun, al cărui țipăt ascuțit și prelung răsuna din când în când prin defileu și acoperea șopotul Ciornei ce curgea peste pragurile de piatră presărate în albia sa. Întreaga drumeție mi-a părut ruptă dintr-un peisaj montan, unde susurul pâraielor, țipetele acvilelor și vântul care adie prin copaci fac legea și dictează ritmul vieții. În acest coridor natural nu pătrundea nici un sunet de motor de mașină, nici un claxon, nici un lătrat de câine și nici un strigăt omenesc – era o liniște aidoma cele din sânul celei mai sălbatice Naturi. Întregul drum prin Defileul Mare al Ciornei a fost pentru mine un deliciu auditiv și vizual, căci nu m-am săturat să admir stâncile maiestuoase înalte de 200 metri peste care se întinde cerul albastru și adânc.

Pe măsură ce mă îndreptam spre Mateuți, defileul devenea tot mai impozant și priveliștile mai impresionante: pante foarte abrupte, păduri dese, amfiteatre largi, printre care trecea râul Ciorna cu o hotărâre de neclintit. La fel de hotărâtă trecea și calea ferată, înconjurând stâncile pe unde putea, salutând din mers pădurile și trecând pe la niște halte unde probabil cândva localnicii așteptau trenul ce șuiera grăbit prin canion. De-a lungul acestei căi ferate, astăzi părăsită și nefrecventată, mi-am purtat pașii urmărind păsările care se alarmau la vederea mea, ascultam ciondăneala gaițelor și priveam fermecată prigoriile ce îmi dădeau târ- coale ca niște zmei de hârtie colorați. Fluturii și albinele examinau tacticos tufișurile așezate de-o parte și de alta a căii ferate, câțiva caiși sălbăticiți își aplecau roada peste traversele de beton, flori de câmp creșteau printre șinele de tren. Totul părea să spună că pe aici n-a trecut picior de om de ani de zile, că doar calea ferată a rămas prin sălbăticia asta ca un fel de suvenir al unei civilizații ce a decis să se dezvolte în altă parte. Iar eu, sincer vorbind, am găsit ideea asta cât se poate de plăcută și încântătoare: îmi plăcea la nebunie noul rol de explorator și mă lăsam în voia drumului de fier să mă ducă unde știe el mai bine.

Această cale ferată, care își are începutul în orașul Glodeni, trece prin Valea Ciornei și ajunge în orașul Râbnița, pe malul stâng al Nistrului, de unde pleacă mai departe spre Ucraina. Nu știu sigur de ce, dar am rămas cu ideea că acest sector de traseu, dintre Șoldănești și Mateuți, e cel mai frumos de pe această rută, și cu siguranță această porțiune de cale ferată poate fi inclusă în topul celor mai interesante din Moldova. Poate pentru că atunci când am trecut eu pe acolo, pădurea era verde și fremăta de viață, poate pentru că râul curgea la poalele acestor stânci milenare, poate pentru că drumul de fier traversa Ciorna la un moment dat și întreaga infrastructură menită să poarte trenul devenea un pod suspendat peste un hău, pe care trebuia să treci cu mare
grijă. Sau poate pentru că această cale ferată nimerește, în apropierea satului Mateuți, într-un tunel de toată frumusețea săpat în stâncă. Acest tunel, lung de 165 metri, a fost început în anii 1891-1893 și finisat, din câte se pare, în anul 1945. Astăzi tunelul este închis circulației publice și păzit la ambele intrări, dar imaginea lui este frumoasă și cu siguranță la vremea inaugurării a fost o minune inginerească pentru toată regiunea.

Din căutările mele prin filele istoriei, am înțeles că acest tunel a fost proiectat de inginerul Nicolai Apostolopulo, numit responsabil de construcția căii ferate pe segmentul Bălți – Râbnița. El a cumpărat o moșie în localitatea Saharna și a început să experimenteze vița-de-vie, a construit o cramă și a pus bazele unei fabrici de țiglă roșie (olane), ale cărei produse purtau brand-ul „Apostolopulo” și erau foarte solicitate datorită calității înalte. Nicolai Apostolopulo a donat o treime din averea sa pentru înființarea unei școli de viticultură, astfel încât din anul 1927 conacul său din Saharna a devenit o Școală de viticultură și pomicultură, care și-a continuat activitatea până în anii ’60. Vom vorbi altă dată despre acest grec care a iubit Basarabia și despre realizările lui, dar deocamdată ne limităm să arătăm felul în care moștenirea lăsată de personalități de genul lui Apostolopulo dăinuie și până astăzi spre folosul nostru.

În prezent, calea ferată ce străbate prin acest tunel trece pe lângă stația Mateuți și deservește o fabrică de ciment aparținând grupului francez „Lafarge”, în legătură cu care localnicii susțin că e cauza principală a multiplelor boli pe care le au și a aerului poluat pe care îl respiră. Stația Mateuți reprezenta, în anul 1938, frontiera româno-sovietică. Conform unor „mersuri de tren” din perioada interbelică păstrate în arhivele statului, în perioada anilor 1926-1929 ar fi fost construită o cale ferată Mateuți-Rezina, lungă de 4 km, care, probabil, a fost desființată după 1944.

Vis-a-vis de Mateuți, peste Ciorna, se întinde satul Păpăuți, unde am ajuns și eu în cele din urmă. Cele două sate se privesc unul pe altul peste râu, fiind situate într-un peisaj cât se poate de pitoresc și formând un șirag de localități frumoase care își trag seva din firicelul acesta de apă numit Ciorna: Parcani, Lipceni, Glinjeni, Mateuți, Păpăuți, Boșernița și Ciorna. Din păcate, nici defileul maiestuos al Ciornei, nici satele tradiționale cocoțate sus pe stânci, nu fac parte din vreo arie protejată. Doar în dreptul localităților Ciorna și Boșernița se află două monumente de interes geologic și paleontologic: Argile etuliene pe malul Nistrului și Cariera din Boșernița.

Splendoarea ascunsă între Șoldănești și Rezina ar trebui să devină cel puțin o rezervație naturală, pentru a asigura conservarea acestui colț de rai numit Defileul Mare al Ciornei.

Silvia URSUL

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 330

Susține Natura.md: Devino Patron!