Dereneu - Baștina lui Iurie Colesnic

A scrie despre Dereneu este ușor și foarte greu. Este ușor a scrie despre satul copilăriei și este mult mai greu a scrie despre satul de azi, satul care are tot mai puțini locuitori și care mi-a dat la alegerile electorale din 2010 doar 5 voturi, preferând candidații străini…

Dereneul de altădată este atestat documentar la 1495, pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare. La acea vreme vatra satului era pe râul Cula, într-un loc numit Prihodiște. În anii 60 ai sec. XX se mai păstrau ruinele unei case a lui Lucache, din satul de odinioară. Explicaţia acestei așezări e simplă: peste tot erau codri seculari, greu de străbătut și se putea merge mai ușor pe malurile râului – sursă de apă potabilă pentru oameni și animale. Când Dereneul a devenit pradă ușoară pentru năvălitori, trăitorii lui s-au mutat mai în pădure.

Denumirea satului mi-a descifrat-o savantul și preotul Paul Mihail din Cornova, care mi-a spus: „Dereneu provine de la cuvântul slav dioren, ceea ce înseamnă corn”. Și, într-adevăr, în Prihodiște, de-a lungul fostului sat, creștea o pădure mare de corn… 

O altă, mai recentă, strămutare a vetrei satului a fost motivată și de Al Doilea Război Mondial. În martie 1944, oamenii au fost evacuați. O mare parte de sat s-a aciuat între dealuri, de-a lungul pârăului Dârnovăț, ocupând mahalalele Chilea, Bahna, Valea Popii, Duma, Gruzia și Mahalaua de Sus și Mahalaua de Jos.Biserica din piatră a fost înălţată în mijlocul satului, la 1804, având cimitirul alături, pe dealul numit Gherman. Biserica a devenit celebră după scandalurile din 2018, când s-a încercat aderarea acesteia la Mitropolia Basarabiei.

Dereneu. Fotografie de arhivă.

Multe pot fi scrise despre satul de baștină…

Îmi amintesc cum, cu doi ani înainte de moarte, în 1970, primăvara, bunelul Alexei m-a luat să-mi arate averea lui de până a fi desproprietărit: Valea Prohodiștei, viile cu soiuri rare de la Humăria și cele zece hectare de pădure de la Bularda, cumpărate de la boierul Rușcinschi, despre care el zicea că a fost un comunist și care în 1939 a vândut pădurea.

Amintiri frumoase port despre prima școală primară, de la Răileanu, unde am învățat 3 ani, fără să știu că este casa unui deportat a cărui oase i-au rămas pe veci în Siberia. Nu știam nici despre școala din Deal, construită în 1937 de brigăzile de voluntari care făceau „muncă pentru patrie”.

Amintiri se pot depăna multe, dar cele mai răscolitoare mi se par acelea despre personalitățile satului, despre oamenii care i-au făurit fizionomia morală...

Directorul şcolii
În 2005 am aflat o veste tristă. A murit Pavel Fiodorovici Hodorogea. Pentru noi, el tot timpul a fost Pavel Fiodorovici. Și de dânsul mă leagă multe-multe amintiri. Era tatăl unui bun prieten de-al meu, Victor, coleg de clasă și de năzbâtii. Despre Pavel Fiodorovici știam că a fost la război, era comunist și de aceea l-au numit director de școală, atunci când acest post devenise vacant.
Adică, pe când eram în clasa I-a, în ’62.

La noi în casă se vorbea mult despre această alegere, fiindcă la acest post pretindea și nașul meu de botez, Petru Ivanovici Gurschi. Ambii făcuse școala românească, Petru Ivanovici însă nu era membru de partid. Și acest „cusur” i-a jucat festa toată viaţa. Mai avea o problemă: fusese denunţat pentru studiile făcute până la 1940 la Liceul Industrial și că a făcut câteva luni de serviciu militar în Armata română.

Aceste informaţii au fost fatale pentru biografia lui. Deși era un om foarte capabil și un organizator de excepţie, așa și a rămas un simplu profesor de fizică.

Pavel Fiodorovici semăna mai mult cu un urs, știa să se impună printr-un caracter hotărât. De aceea, în școală, cât a fost el director a domnit disciplina și autoritatea. Era coleg și bun prieten
cu președintele colhozului și, ei în doi, au știut să imprime atmosferei sătești o aură de cultură, respect și civilizaţie.

Primele amintiri, mai bine zis, prima ciocnire serioasă cu Pavel Fiodorovici,
am avut-o chiar în clasa a I-a, când am schimbat automatul meu (jucărie) pe medalia lui pentru luarea Berlinului și pe care am purtat-o mândru două zile, după care tata mi-a smuls-o din piept și mi-a aruncat-o într-o râpă. Ceea ce am considerat atunci că este un pas greșit în educaţia mea.

Cu inima cât un purice m-am dus la prietenul meu Victor să-mi cer automatul înapoi și să-i spun că medalia s-a pierdut. Evident că „porţia” pentru medalie a luat-o Victor. Eu? Mi-am luat scâncind automatul…

O altă amintire, poate cea mai dulce, îmi spune că dimensiunea unui om se măsoară cu totul altfel decât îmi imaginam… Era toamna lui 1972, când n-am reușit la examenele de admitere și frământam glodul din sat, lucrând la o brigadă de construcţii. Printr-o minune, m-au chemat la Călărași să-mi ofere un post de lucru la Secţia Raională a Învăţământului Public și… l-am întâlnit
acolo pe Pavel Fiodorovici… El a fost omul care i-a vorbit despre mine dlui Vlad Ciubucciu, pe atunci șeful acelei Secţii, și l-a convins că merit o funcţie și că peste ani o să ajung cineva.

Multă vreme nu m-am întâlnit cu Pavel Fiodorovici și abia la jubileul de 50 de ani al școlii, unde eram oaspete de onoare, am avut ocazia să-i mulţumesc pentru încredere. 

Anii parcă l-au supt, un ochi i-l înghiţise cataracta, se sprijinea într-o cârjă, dar când a ieșit să vorbească în faţa tuturor, parcă a scuturat de pe el anii. Vocea i-a devenit vioaie, puterile parcă s-au întrupat în el și a fost suficient să întoarcă capul, ca să-l văd iarăși pe învăţătorul meu de geografie, spaima năzbâtioșilor din Dereneu, directorul școlii. Vedea rău, dar asta nu l-a împiedicat să-mi comunice, cu sfială în glas, că citește tot ce scriu eu, că are cărţile mele și se mândrește că a avut acest noroc să mă aibă elev.

Dereneu. Fotografie din arhivă.

Firește, emoţia era de partea mea. Pentru mine el a rămas așa cum a fost: directorul școlii, care oricând mă putea scoate din clasă, mă putea chema în cancelarie ca să mă mustre. Avea tot dreptul s-o facă. Nu din datorie, ci punând pe cântar prostiile pe care le făceam zi de zi. Începând de la colegii bătuţi și terminând cu geamul spart. El însă a fost un pedagog adevărat care știa că numai răbdarea te poate salva de greșeală. Eu dacă m-aș fi obișnuit cu observaţiile lui, așa cum te obișnuiești cu dopingul, aș fi devenit un elev incorigibil.

Și atunci problemele școlii, și poate problemele părinţilor mei, s-ar fi însutit. Dar așa, – o boabă de tact, mai multe ocupaţii extrașcolare (el a știut să obţină bani pentru cercul de fizică, condus de Petru Gurschi), în care noi, câţiva băieţi, pierdeam toate după amiezile, învățând cum se lucrează cu burghiul electric, cum se utilizează ciocanul de lipit, cum se asamblează un aparat de radio, ne-au prefăcut în băieţi serioși într-un timp util, în care noi n-am observat că am devenit alţii, încât ne este rușine să mai facem mici năzbâtii, care amuză doar clasa noastră.

Tot el a obţinut bani pentru fanfara școlii și, într-o singură vară, învăţătorul de muzică Anatol Stratan „a îmbolnăvit” un sat întreg de dragoste pentru instrumentele muzicale.

Multe alte lucruri frumoase îi datorează generaţiile de copii din Dereneu acestui Om. Ultima carte pe care m-a rugat s-o dăruiesc fiicei Silvia, admirabilă jurnalistă la TVM-1, a fost „Mi-i dor să vă spun”. Era bolnav, era în spital, dar voia să ţină în mână o carte și poate că a ţinut în mână anume cartea de care și el, Pavel Fiodorovici Hodorogea, avea nevoie… 

Învăţătorul meu l-a cunoscut pe Bunin 
Mă simt profund vinovat în faţa unui om pe care îl simpatizam în taină. Era o admiraţie intuitivă,  coperită parcă cu un văl de milă, ori izvorâtă chiar din milă. Era învăţătorul nostru de franceză. Și noi eram în clasa a V-a sau poate într-a VI-a, niște elevi obraznici, neastâmpăraţi și foarte nemiloși.

Se îmbrăca în aceleași haine standard, produs sovietic, fără gust, așa ca mai toţi pedagogii noștri, ba poate mai neglijent ca ei, dar din neglijenţa lui răzbătea un aer de libertate neobișnuită, un fel de nostalgie abia mascată după o ţară ori poate o lume necunoscută nouă. 

Era nostim și de aceea poate îl simpatizam atât de mult. Clasa noastră n-avea de gând să înveţe franceza. Era un lux pentru lenea noastră copilărească, iar de la părinţii mei, învăţători și ei, știam că posedă franceza la perfecţie.

Venea în clasă plictisit, se așeza obosit la masă și 45 de minute rezista stoic la toate torturile noastre, de parcă nu el a venit să ne tortureze pe noi, leneșii, ci învăţătorul a intrat benevol în camera de tortură, care era clasa noastră. 

Chiar cât era el de rezistent, totuși, o dată am izbutit și l-am scos din sărite. Atunci, s-a ridicat furios de pe scaun, înalt și uscăţiv cum era, și mi-a spus: „Am să te pun la ungher și am să-ţi prind urechile în pioneze”. Clasa a râs, am râs și eu, dar mi-am imaginat cum aș arăta așezat la colţ, cu urechile prinse în pioneze, și m-am simţit incomod. Pentru o clipă m-am liniștit.

Pentru o singură clipă. Eram în clasa a V-a și energia de atunci n-avea margini. Din când în când oboseam și-mi luam o pauză. Îl urmăream atent și simţeam că, dincolo de omul obosit și flegmatic, se ascunde alt om, altă energie. Dar cel de-al doilea om n-o să iasă de acolo niciodată, n-o să se arate, nu din teamă, nu din sfiiciune, ci de oboseală. Oboseala de această lume plictisitoare. Auzisem de la părinţi că a locuit în Franţa, că știa foarte bine franceza, rusa, româna și ar fi fost un excelent profesor universitar, dar ceva era încâlcit în biografia lui, ceva legat cu pușcăria, cu lagărul, era un mister pe care mai mult îl intuiam decât îl puteam descifra. Mă gândeam la ce bun un profesor universitar într-o școală din sat, unde nimeni nu dorește să înveţe o limbă străină, căci nu-i vedea rostul. Era doar așa, un divertisment.

Învăţătorul de franceză, Serghei Vladimirovici Nedzelschi, avea un băiat și două fete care învăţau undeva la Chișinău, iar băiatul era cam de seama mea, însă șotiile lui nu se comparau cu ale mele. Diferenţa de un an nu reflectă o realitate, el îmi părea mai matur cu zece ani. Printr-a șaptea deja pierduse două degete, meșterind bombe artizanale. Avea o predilecţie pentru explozie. Mai târziu i-am găsit explicaţia. Viaţa familiei lor a fost sfărâmată, mutilată și adusă până în pragul absurdului.

Colectivul pedagogic al şcolii din Dereneu. Serghei Nedzeschi însemnat cu cruciuliţă, primul din rândul I, din stânga. 1954

Ei au plecat din sat de la noi și n-am știut multă vreme nimic despre familia Nedzelschi. Se zvonea că Serghei Vladimirovici a murit, că și băiatul s-a dus pe undeva și poate ar fi dispărut așa ca un episod din viaţa mea, dacă în arhiva S.I.S.-ului (Serviciul Informaţii și Securitate) n-aș fi găsit întâmplător un dosar care mi-a reînviat în minte un nume aproape uitat. Dosarul purta numărul 672 și a fost deschis pentru Nedzelschi Vladimir Osipovici. Am făcut imediat conexiunea, am răsfoit cu înfrigurare dosarul deschis la 20 august 1940 și în lista copiilor lui l-am găsit pe Serghei, care în 1940 avea 33 de ani. Mai departe am înţeles de unde vine franceza lui perfectă. În 1906 familia plecase în Elveţia unde locuise la Geneva și Lozan.

Am copiat acest dosar, fiindcă într-un fel el ridica vălul de pe una din tainele copilăriei mele. Și nu pot să nu scriu acest material, fiindcă mă gândesc că oamenii care l-au cunoscut pe Serghei Nedzelschi trebuie să cunoască adevărul care a ruinat destinul unui om și i-a marcat familia:

„Decizie (despre arestare) 20 august (1940), Chișinău, anchetator Șeineman 
Am găsit: „Nedzelschi Vladimir Osipovici 1883 anul nașterii, originar din Bender, locuitor al Chișinăului, în 1921 a trecut ilegal frontiera URSS în România, a fost preparator particular pentru limbile engleză și franceză, orientat antisovietic, timp îndelungat pe paginile ziarului albgardist „Bessarabscoe Slovo” amplasa articole antisovietice. Am decis: să fie arestat.”

Filmul destinului curge mai departe, publicist, care făcuse studii în Elveţia, iar la Odesa avea o vilă într-un loc pitoresc și își trăia traiul fără să bănuiască că anul 1917 îl va obliga să treacă Nistrul înot, alături de soţia Elena și cu cei doi copii – Sergiu și Irina. Era gestul disperat al unor oameni, care înţelegeau că tăvălugul bolșevic, revoluţia roșie îi va nimici. Plecau cu o mare părere de rău, fiindcă în ultimii ani în vecinătate cu ei locuia scriitorul rus Ivan Bunin și timpul util și-l petreceau în nenumărate serate literare.

Cei doi copii au fost și ei antrenaţi în această atmosferă intelectuală. Sergiu a început și el să scrie la o vârstă precoce, iar Irina a devenit protagonista unei povestiri a marelui scriitor, viitor laureat al Premiului Nobel, Ivan Bunin. Istorioara intitulată Irinca, a fost tipărită la Chișinău, în anul 1942 în revista Cocoșelul de Aur (Zolotoi petușok).

Familia Nedzelschi, ajunsă în Basarabia, a locuit un timp la Vadul lui Vodă, iar apoi s-au stabilit cu traiul la Chișinău, unde Irina a făcut liceul și a studiat mai târziu la Școala de Arte Frumoase, condusă de celebrul sculptor Alexandru Plămădeală. Sergiu se căsătorise cu Natalia Constantinovici și o parte din moșia Vadul lui Vodă i-a revenit noii familii. Se părea că nimic nu poate tulbura această viaţă, deja stabilizată, intrată în făgașul unor activităţi intelectuale interesante. Vladimir Nedzelschi era publicist, traducător la ziarul Poșta Basarabiei, Elena Nedzelschi era crainic la radioul local, Irina se pregătea pentru viitoarele expoziţii, iar Sergiu spera să devină scriitor.

A venit anul 1940 când armata sovietică a intrat în Basarabia. A fost arestat Vladimir Nedzelschi și împușcat, iar familia a apucat drumul pribegiei. Reveniţi în Basarabia în 1941, Irina Nedzelschi a fost angajată la lucrările de restaurare a picturii din interiorul Catedralei din Chișinău, picturi deteriorate de explozia provocată de echipele NKVD-ului sovietic. Dar în 1944 a urmat o nouă evacuare. Pe ordinul lor era scris Oltenia, Craiova – Căciulata, o comună lângă Craiova unde au locuit împreună cu prietenii lor, familia Vladimir Cristi. După un timp, mama Elena și Irina s-au mutat în Craiova unde își câștigau existenţa dând lecţii în particular de limba franceză.

În acea perioadă, în viaţa Elenei și a Irinei a apărut un ofiţer sovietic, un NKVD-ist, un bărbat frumos care i-a făcut curte Irinei. El le-a convins să se întoarcă în Basarabia, promiţându-le că nu vor păţi nimic și că vor avea de toate… Au plecat și, cum au ajuns în Basarabia, Elena Nedzelschi a fost arestată și probabil împușcată.

Irina a fost interogată și apoi condamnată la 18 ani de deportare, undeva în Siberia, la o mină, loc în care a făcut grafice care ilustrau producţia minei respective. Ea povestea că acolo era așa de frig, încât îi îngheţa răsuflarea. A fost eliberată după 1956, a revenit în Chișinău, unde unica ei preocupare a fost pictura, expunea rar, fiindcă trecutul ei de fost „cetăţean” al GULAG-ului, nu-i permitea să expună plenar.

Serghei Nedzelschi a scris mult, dar n-a putut edita, căci așa erau vremurile. În pelerinajul lui pe la edituri i-a fost furată, într-un magazin, sacoșa cu manuscrise. Iată de ce nu vom avea niciodată norocul să-i citim opera și prea posibil niște frumoase și inedite amintiri despre Ivan Bunin…

Viaţa, totuși, merge înainte… Prin oamenii săi, localităţile își scriu istoria, personalitățile însă îi conturează chipul său moral... Dereneu? E leagănul copilăriei mele, e cel mai frumos sat care îmi
este și cel mai drag, cu toate câte le are.

Panoramă de la Dereneu asupra Codrilor Călărașilor. Sursă: pagina de facebook Primăria Dereneu

Iurie Colesnic, scriitor

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 342

Susține Natura.md: Devino Patron!