Devino Patron!

Dor de Văniuca Hudik....

Dor de Văniuca Hudik....
Rezervația „La Castel” din apropierea satului Burlănești. Foto: Alecu Reniță

... de fabulosul Văniuca Hudik, care, după câteva zeci de ani buni, mă face să regret că nu am deprins (și) meseria de pictor. Cu puţină îndemânare și tot atâta noroc, intram în istoria picturii moldovenești. Și nu atât datorită înzestrării mele, cât chipului dânsului, fără asemănare oriunde ai fi căutat, în Zanzibar sau la Polul Nord. Avea o faţă atât de brăzdată, încât vedeam cum se zbenguie iepurii printre râpile adânci, iar vulpile își sapă vizuini. Văniuca era dobarul satului, dar parcă lucrase toată viaţa tractorist ori la oloiniţă. Negru la chip, dar nu și la suflet. Dimpotrivă.

Când se făcea vreo nuntă în sat, veneam nu atât să-l ascultăm, cât, mai ales, să-i admirăm giumbușlucurile. Înainte de fiecare cântec, își aprindea câte o ţigară din tutun frecat în palme și învelit în hârtie din ziarul „Pravda”, că altele nu știu dacă mai erau pe atunci, și cum începea cântecul, adormea imediat, dar își fuma liniștit prin somn ţigăroiul și... Lucru pe care nu-l puteam pricepe cu mintea noastră de copii – cum de, în același timp, bătea doba în ritm perfect, cum de ţinea secunda sincronizată ideal. Dar și mai de necrezut părea că, în clipa când se încheia cântecul, se termina și ţigara, iar Văniuca se trezea împrospătat și se apuca să-și sucească alta.

Pe timpurile celea în sat se făceau câte două nunţi odată și dacă la una cânta fanfara lui Văniuca, celălalt gospodar era nevoit să aducă muzica de la Herţa, pentru că altcineva nu prea avea cine să se ia la întrecere cu burlăneștenii. Vasile Romanciuc povestea că, de cum venea Văniuca la cântare, copiii se adunau ciucure în jurul lui să vadă cum la fiecare bătaie, din dobă sare câte o gălușcă drept în gură. Și când veneau acasă dezamăgiţi că n-au văzut minunea, părinţii le explicau: „Eeeiii, apoi asta se întâmplă hăt după miezul nopţii”.

Văniuca devenise personaj folcloric încă fiind în viaţă, iar păţaniile cu el, chiar tragice, căpătau un haz nebun. Așa se întâmplase că baba îi murise într-o noapte, în timp ce se afla în sat, la o rudă. Și cum bietul om se pomenise cam pe nepregătite pentru o ispravă ca asta, îl roagă pe unul să-l ajute s-o aducă acasă, îl roagă pe altul, dar nu găsește pe nimeni să înhame calul la sanie și să care mortul în crucea nopţii, unde mai pui că era și un ger năprasnic. Atunci Văniuca ia o săniuţă pentru copii, așează răposata în ea și pornește spre casă. Dar cum adormita, din câte se pare, nu se simţea prea confortabil, mai fiind și ţeapănă pe de-asupra din cauza gerului și a noului ei „statut”, se răstoarnă și se duce la vale de-a rostogolul, ca și cum „mulţumesc, las-că ajung și singură, pe jos, nu numaidecât cu faetonul”. Sărmanul Văniuca o prinde și o dojenește în timp ce o așează înapoi în săniuţă: - Amu ţi-ai găsit să te joci cu mine? Ţi-i a hârjoană, așa-i? 

Greu de crezut, dar Văniuca Hudik a fost și disident politic la Burlănești. Și nu așa, pentru vreo vorbă nesocotită, ci… agent american. Mai-mai era să înfunde pușcăria din cauza asta. Deci, președintele colhozului inspecta moșiile gospodăriei și într-o zi îl întâlnește pe Văniuca pe drum venind dinspre Viișoara abia de putând căra doba în spate. 
- Da de unde vii, Văniuca?
- Am fost și eu la o cântare la Viișoara.
- Sui în mașină, te reped până acasă.

Peste câteva zile, iar îl întâlnește pe Văniuca mergând împleticinduse sub greutatea dobei.
- Tot de la cântare vii, Văniuca?
- Da, am cântat la cumătrie, la Lopatnic. 

Cumătrie, în zi de lucru? Ei, da te pui cu lumea. Așa se face că-l mai întâlnește și a treia oară, ca-n poveste, tot cam pe la mijlocul săptămânii, și când să-l ajute să urce doba în mașină, aceea – grea ca o roată de moară. Era plină cu seminţe de răsărită! De data asta, Văniuca nu a mai ajuns acasă, ci direct la cârmuire. Miliţianul, secretarul de partid – toţi de faţă, porniţi cum să-l pedepsească mai abitir. Dar în timp ce îi întocmeau proces-verbal, Văniuca sare ca un zmeu, se apropie de aparatul de radio „Rodina” și începe să învârtă butonul căutând, se vede, o frecvenţă
numai de el știută:
- America, America, veniţi mai repede, l-au arestat pe unul de-al vostru. 

N-a mai venit America anume atunci când Văniuca avea cea mai mare nevoie de ea. Dar, ca un spion bine pregătit, s-a descurcat: a plătit amendă și, pentru că a fost rugat „cu binișorul”, a promis s-o mai rărească cu „cântările”…

Noi, deștepţi, îl zădăram:
- Moș Văniuca, ce ţi-o trebuit matale să pui răsărita în dobă? Nu era mai bine s-o ascunzi după urechi? Sclipuiai de-o opalcă. 

Avea urechile mari, adevărat, dar în loc să ne bată cu urzică la fundul gol pentru obrăznicie, și le flutura mândru de făcea vânt cu ele ca foiul la fierărie, râdea și ne cumpăra bomboane „pernuţe” și din cele tăvălite prin cacao, din banii câștigaţi la cântările adevărate. Și mai avea Văniuca Hudik o fată, înaltă, mândră și frumoasă, dar care a murit misterios, de tânără. Mi-o aduc aminte ca azi cum stătea la poartă, îmbrăcată în rochie albă, și încerca să mă convingă să intru în ograda lor. Pe atunci, în grădinăriile satului creșteau atâţia harbuji, încât mânca cine și cât putea, gratis, doar să adune grămăjoară seminţele. Veneau căruţe pline cu harbuji la ghereta din centrul satului. Și cum eu (cred că aveam vreo 4-5 ani) simţeam că a venit timpul să fac o pauză, am luat-o la picior să ajung cât mai repede acasă, ţinându-mă înfrigurat de chiloţi, blestemaţii chiloţi de flanea, lungi până mai jos de genunchi, strânși bine cu gumă să nu cadă, cu care mama mă îmbrăcase, spre disperarea mea, împrumutându-i de la una din surorile mele mai mari. Degeaba încerca biata fată să mă convingă, eu voiam să ajung acasă! Și am ajuns. Dar numai cu două secunde mai târziu decât ar fi trebuit…

Și azi, dacă mănânc harbuz la Lisabona și, mă rog, dau urgenţele, rabd până ajung la Chișinău, oricât de îmbietor ar fi cântecul sirenelor pe drumurile Europei. De atunci mi se trage.

 

Valeriu TUREA

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 343

Susține Natura.md: Devino Patron!