„E bine ca noi, oamenii de creație, să ne bucurăm unii de alții”

- Doamnă Maria Șleahtițchi, v-ați impus frumos numele în memoria noastră colectivă ca scriitoare: poetă, critic literar, dramaturg, eseistă, dar Dumneavoastră aveți și o foarte bogată activitate de profesor la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți, după care – la Universitatea de Stat din Moldova, apoi mai sunteți și un om de știință – doctor habilitat în filologie, fost cercetător științific în cadrul Academiei de Științe a Republicii Moldova. De la o vreme, dețineți funcția de director general al Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”. Să înțelegem că interesul față de literatură le-a învins pe celelalte activități din viața Dumneavoastră? Și de ce ați ales anume Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, instituție care avea foarte multe probleme în ultimii ani?  

– Nu cred că interesul față de literatură le-a învins pe celelalte, întrucât am rămas și în învățământul superior. Continuu să țin cursuri la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, țin cursuri la toate cele trei niveluri ale instruirii în școala superioară – la licență, masterat și doctorat. Am conducere de doctorat și în cadrul Universității de Stat din Moldova. Apoi, în cercetare am rămas chiar și datorită faptului că sunt la muzeu, deoarece muzeul este o instituție publică unde îmbini activitatea culturală cu cea științifică. Mai activez și la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” la  Sectorul de literatură română contemporană. Este adevărat că norma plină o am  astăzi la Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”. În celelalte instituții, activitatea mea este fragmentată, cum ar veni vorba.  

M-am întrebat și eu: de ce am venit la acest muzeu, unde au fost și mai sunt încă multe probleme? Vă spun sincer că, inițial, nici nu știam că este anunțat concurs pentru funcția de director general al acestei instituții. Mi-a spus-o un prieten, care credea că activitatea acestui muzeu trebuie adusă în prim-planul vieții culturale. Instituția activa, firește, dar se afla cumva într-un con de umbră. Ideea prietenului meu mi-a tulburat confortul pe care-l aveam la acea vreme și iată că sunt aproape doi ani de când activez aici. Colectivul e mic, dar în față avem un orizont de muncă foarte mare... 

Când am venit în această funcție am prezentat un program de dezvoltare a muzeului, mi-am propus mai multe lucruri. În primul rând, muzeul se află într-un spațiu dat prin contract de comodat de către Uniunea Scriitorilor, ceea ce însemna că muzeul nu avea un spațiu al său. Depozitul este de ani de zile la subsol. În general, aici, condițiile de activitate nu sunt proprii unui muzeu modern de literatură. De la începutul activității, mi-am propus să găsim un spațiu adecvat pentru muzeu, căci asta se dorea încă de prin 2012. Au făcut eforturi pentru a-l găsi și conducerea Uniunii Scriitorilor, și directorii care au activat în acest răstimp - Valeriu Nazar, Vasile Malanețchi. Se pare că acum ne-a reușit, începând cu 25 februarie 2021, îl avem pe strada Alexei Mateevici, 79 din Chișinău. Avem patru încăperi, sub literele a, b, v, g. Mi s-a explicat că situația cu ordinea acestor litere a rămas așa de pe timpurile sovietice. Adică, timp de treizeci de ani, nu s-a putut schimba măcar ordinea literelor la niște încăperi? Sunt niște detalii care ne spun, de fapt, că nu am evoluat prea mult, mai suntem încă în alfabetul chirilic: а, б, в, г... 

Spațiile de pe strada Alexei Mateevici le-am obținut tot printr-un contract de comodat, dar, de data aceasta, de la Direcția Generală de Administrare a Clădirilor Guvernului Republicii Moldova. Ni s-a transmis acest spațiu pentru un timp de 10 ani de zile. Am și început să trecem acolo, unde, pe parcursul acestui an, am reușit să organizăm o serie de activități. Am folosit grădina și unele încăperi, am reparat două încăperi și am renovat o sală. Dar mai avem încă mult de lucru acolo, căci nici acest spațiu nu este adecvat pentru activitatea unui muzeu al literaturii. Ceea ce a contat era că ni s-au pus la dispoziție 2.775 m² față de 572 m², cât aveam în Casa Scriitorilor.

Sursă foto: profilul de facebook Maria Șleahtițchi

- Oricum, au devenit deja cunoscute și așteptate „miercurile literare” organizate de Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” la noul său sediu – întruniri în format de cenaclu, pe care le diriguiți cu dragoste și deosebită inteligență. Considerați că asemenea întruniri mai pot înviora viața culturală a Chișinăului, oraș în care oamenii de creație sunt uitați și neglijați?   

– Mai întâi, nu cred că întrunirile din „grădina cu tei” au formă de cenaclu, nu asta ne-am propus. „Miercurile literare” sunt niște activități literare care au forme diferite. De exemplu, am organizat o seară frumoasă a poeziei de dragoste, cu genericul „Flori de tei de-asupra noastră or să cadă…”. Acolo, în fața Casei Fundației Regale, tocmai înfloriseră teii. A fost una dintre cele mai interesante activități ale muzeului în anul curent. Dorința noastră este ca, prin aceste întruniri, să adunăm oameni de creație din diferite genuri ale artei. Nouă ne trebuie să fim împreună, să nu stăm, izolați, doar la masa de scris, în sala de repetiții sau în atelierul de pictură... E bine ca noi, oamenii de creație, să ne bucurăm unii de alții, să manifestăm o admirație reciprocă, chiar dacă profesăm diferite ramuri ale artei. Mi se pare că am reușit. Am adus nu doar arta picturală, muzicală, literară, dar și arta vinului, a degustării, pentru că acestea tot fac parte din ramurile artei. Altădată, am avut lansări de cărți, discuții interesante. Bunăoară, un profesor tânăr de la Facultatea de Drept, Teodor Papuc, care și-a dat un doctorat strălucit la Universitatea din București, a venit la noi cu studenții săi ca să poarte o discuție despre Constantin Stere cu scriitorul Vladimir Beșleagă. Recent, în cadrul unei „miercuri literare”, am avut dezbaterea „Eugeniu Coșeriu în arta plastică”, la care au participat profesori și studenți de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, dar și viitori artiști plastici de la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”. Au participat: sculptorul Ion Zderciuc, pictorii Iurie Matei și Sava Mihailicenco, artiștii-fotografi Iurie Foca și Nadejda Roșcovanu, criticul literar Ana Bantoș, scriitoarea Margareta Curtescu, muzeograful Tamara Malanețchi. S-au purtat discuții despre operele de artă care erau prezente în expoziția muzeului.  

Nu ne-am propus un program major de activitate ca să înviorăm viața culturală a capitalei noastre, ci vrem să promovăm valorile autentice, să întrunim personalități care au ce spune lumii. Scopul nostru este ca oamenii de creație să se întâlnească, să discute, să se cunoască între ei. 

Totodată, un muzeu modern de literatură trebuie să activeze pe câteva direcții importante, iar una dintre ele este să păstreze în condiții bune patrimoniul acumulat pe parcursul anilor, începând cu 1965, când a fost înființată instituția noastră. Deci, noi trebuie să păstrăm în condiții bune cele peste 170.000 de piese și să asigurăm accesul cercetătorilor la ele, pentru a le valorifica. Avem manuscrise care încă așteaptă să fie studiate, cărți care așteaptă să fie restaurate, omologate științific, să fie trecute din fond în tezaur. Suntem în pragul unei restructurări interioare a colecțiilor muzeului, întrucât încă nu am reușit să ne racordăm la noile regulamente de stratificare a colecțiilor.  

O altă direcție e deschiderea către public. Pentru a promova valorile naționale pe care le deținem, trebuie să organizăm expoziții, să vorbim despre ele prin intermediul conturilor noastre de socializare, prin mass media și reviste științifice. Am favorizat și direcția educativă a muzeului, stabilind contacte cu tinerele generații, în special prin intermediul concursurilor naționale de eseuri. Prima ediție a concursului a fost adresată învățământului preuniversitar, iar în anul curent am organizat câte o ediție de concurs de eseu național dedicate unor personalități remarcabile care au împlinit/ar fi împlinit vârste importante: Vladimir Beșleagă - 90 de ani de la naștere și Eugeniu Coșeriu - 100 de ani de la naștere. Aceste ediții s-au adresat studenților și doctoranzilor. 

La toate acestea, insistăm și pe direcția relații cu instituțiile omoloagele din republică și cele de peste hotare. Am reușit să stabilim acorduri de colaborare cu muzeele naționale, cu Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova, cu Institutul de Filologie Română, am stabilit un acord de colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române de la București, cu Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” de la Ipotești etc. 

Sursă foto: profilul de facebook Maria Șleahtițchi

- O femeie pe atâtea fronturi? Nu bate în retragere omul de creație Maria Șleahtițchi? 

– Ba da, ca om de creație, sunt pe poziții retrase, dar mi-am asumat acest lucru. Sper că voi reuși să revin. Sigur, mai scriu, încerc să mențin rubrica „Între viață și cărți” la revista „Contrafort”. Pe această cale, le sunt recunoscătoare colegilor Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu pentru faptul că sunt îngăduitori cu mine. Mi-am asumat nedreptățirea scriitorului - atunci când am acceptat să fiu directorul muzeului, mi-am zis că voi încerca să văd dacă ceea ce mi-am propus are șanse de izbândă. Dacă nu, mă retrag, pentru că am foarte multe proiecte pe care le-am pus de o parte... 

- În 1981, ați absolvit Facultatea de filologie a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți, unde ați revenit, în 1984, în calitate de profesor, iar mai apoi ați deținut funcția de decan al Facultății de Filologie și cea de prorector pentru activitatea științifică. Știu că foștii colegi de la universitatea bălțeană v-au respectat mult și regretă plecarea Dumneavoastră din „capitala de nord” a republicii. Unii chiar vă adoră ca „model de verticalitate” (Lucia Țurcanu), „model de prezență universitară” (Nicolae Leahu), „femeie-iris” (Tatiana Țurcanu). De fapt, cred că încă vă domină spiritul universitar bălțean. De ce ați plecat de la „Alecu Russo”? Mai colaborați cu intelectualii de acolo? 

– Am plecat și nu am plecat. Am plecat, pentru că a trebuit să iau o decizie în favoarea familiei. Sigur, o bună parte din sufletul meu a rămas la Bălți, pentru că acolo m-am format ca profesor de literatură română, dar și ca manager, pentru că am fost timp de 10 ani decanul Facultății de Filologie, iar doi ani - prorector pentru cercetare științifică. 

Nu știu ce spun colegii mei, dar, dacă e de bine, le mulțumesc. Eu m-am străduit să muncesc onest, să mișc lucrurile, să formez și să susțin o echipă. Consider că atunci când conduci un colectiv, ai și funcție de reprezentare, dar și de promovare a colegilor tăi. Este un principiu de viață pentru mine și mă mândresc dacă lucrez într-un colectiv de profesioniști, de oameni valoroși. Cu asemenea oameni, vreau să fiu mai întâi colega lor, apoi șefa lor. Știu că la Facultatea de Filologie de la Bălți erau și sunt mari profesioniști în studiul literaturii și limbii.  

- Ați devenit doctor habilitat în filologie cu teza „Romanul generației 80. Poetica genului” (2018), ați mai scris „Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism” (2007) și alte lucrări de critică literară. Deci, cunoașteți bine procesul literar din Basarabia: prin ce s-a evidențiat acesta în ultimul timp, în special – proza?    

– Eu am susținut teza de doctor habilitat în 2018 – târziu. Am ezitat, căci am considerat și consider în continuare că titlul de doctor habilitat trebuie să se dea pe lucrări, nu pe susținerea și elaborarea din nou a unei lucrări, care nu este sigur că va fi și cea mai relevantă sau adesea se susține o teză de dr. habil., după care nu mai urmează nimic demn de luare în considerare. Dincolo de toate procedura susținerii unei teze de dr. habil. A fost și rămâne draconică. Dar pentru că eu nu trecusem prin această procedură, îmi părea că nu am dreptul să o critic. Acum, pot să critic liber și să spun deschis că titlul de doctor habilitat trebuie să fie acordat numai în baza cărților științifice și de specialitate ale unui autor și a impactului pe care l-au avut ele în societate, nu în baza unei lucrări. Poți să scrii o lucrare și s-o scoți în 50 de exemplare, despre care nimeni nu va ști, dar să fii doctor habilitat... Unii anume așa au procedat.

Criticul literar Maria Șleahtițchi continuă să scrie. După susținerea tezei, am lucrat la niște antologii. Ultima antologie a fost publicată în 2020: „Romanul românesc” – o selecție de 35 de titluri din toată istoria romanului românesc, o carte apărută la editura „Știința” în colecția „Câmpul de lectură”. În prezent, lucrez la o carte tot despre roman. 

Acum, despre starea prozei, de care mă întrebați. Când am lucrat asupra antologiei în două volume, „Romanul românesc din Basarabia la începutul secolului XXI”, apărută în anul 2017, am constatat că la noi, dar și în întreg spațiul românesc, se publică foarte multe romane. Este un gen al literaturii foarte solicitat, care are o bună piață. În foarte multe romane sunt abordate teme de actualitate: migrația, modificările impuse de tranziție, un șir de subiecte extraordinar de dramatice, legate de existență, de relația copii-părinți, de relația în cuplu. Romanul scris de basarabeni iese deja în afara literaturii de limbă română, căci avem scriitorii care publică și scriu bilingv, cum ar fi, bunăoară, Lilia Bicec, romanele căreia apar în limbile română și italiană, sau Tatiana Țâbuleac, cu succesul ei pe piața de carte internațională. Cred că încep să se scrie cărți care reprezintă romanul-saga. Un exemplu este Oleg Serebrian cu romanul său despre Cernăuți, despre lumea din Est - un gen de roman mai greu de practicat, mai greu de scris. În plus, autorul descrie lumea cosmopolită din Cernăuți, care reprezenta un nucleu, o structură europeană, dar și estică, totodată. O temă importantă, pe care trebuie să o amintesc aici, este tema războiului de la Nistru, din 1992. M-a bucurat publicarea câtorva cărți cu acest subiect, inclusiv romanul dumneavoastră Un strigăt pe Nistru. Mi se pare însă că temă războiului de la Nistru rămâne o temă deschisă în literatura română.

Sursă foto: profilul de facebook Maria Șleahtițchi

- Ați debutat cu versuri. Menționez volumele de poezie „O săptămână de poeme nescrise” (1998), „Oleandrii mă strigă în roz” (2010), „Acum” (2013) „Iubirea noastră e o doamnă frumoasă” (2015), „Fragile” (2016)... Se mai citește azi poezie? Dacă nu sau dacă mai puțin, de ce?

– Cred că se mai citește poezie. Depinde la ce perioadă ne raportăm. Când adresăm această întrebare, probabil, o facem în comparație cu perioada sovietică, când se pare că se citea foarte mult. Ce și de ce se citea mult este o altă întrebare. Poate că o vom discuta altă dată. Astăzi noi suntem în cu totul altă lume. În acea perioadă, de totalitarism, a existat un sistem de propagandă, cu promovarea anumitor cărți, a anumitor scriitori, cu magazine de carte, cu moda de avea cărții, bibliotecă personală... Exista o rețea întreagă de mișcare a scriitorilor prin școli (a anumitor scriitori!). Azi scriitorii au rămas pe cont propriu. Unele edituri încearcă să includă și programe de promovare a cărților, dar o fac greu și tot pe cont propriu. Acesta este lumea în care trăim și trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt.

Totuși, cred că astăzi se citește foarte mult pe diferite rețele de socializare. Se scrie enorm de mult, cu greșeli sau fără, dar toată lumea butonează de dimineață până-n seară. Astăzi, ca să fie văzuți, scriitorii trebuie să apară pe rețelele de socializare. Vedeți ce face, bunăoară, Tatiana Tolstaia sau alții. Există un întreg program de promovare și trebuie să înțelegem că societatea nu mai este cea de acum 30 sau 50 de ani. Și e bine că nu este. Poezie citește cel care are nevoie să-și alimenteze sufletul cu poezie, dar, desigur, se citește mai mult proză. În general, omul nu poate trăi fără povești...

- Doamnă Maria Șleahtițchi, Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” a fost o structură a Uniunii Scriitorilor. Coordonați acum activitatea muzeului cu Uniunea Scriitorilor? 

– Când eu am devenit director, Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” nu mai era o structură a Uniunii Scriitorilor. Sunt de acord cu faptul că noi trebuie să colaborăm, dar nu cred că trebuie să ne coordonăm activitățile, între noi nu există relații de subordonare. Până în anul 2013, muzeul a fost parte a Uniunii Scriitorilor, iar acum muzeul este o instituție publică subordonată Ministerului Culturii. Eu îmi doresc o bună colaborare cu Uniunea Scriitorilor. Este firesc să organizăm activități și programe împreună. Cred că așa va fi. Sunt și am fost mereu deschisă pentru colaborare cu Uniunea Scriitorilor, mi se pare un lucru firesc.

Sursă foto: profilul de facebook Maria Șleahtițchi

– Sunteți născută în satul Ștefănești, raionul Florești. Cum v-a marcat această localitate? Ce și cine a zămislit acolo spiritul poetic al Mariei Șleahtițchi? Există la Ștefănești ceva frumos și pentru revista NATURA?

– Chiar vă îndemn să mergeți la Ștefănești cu revista NATURA. Este extraordinar de frumos acolo. Avem o coborâre ca în munții Alpi spre valea râului Răut. Este și un pod ca din poveste. Vai, niște priveliști extraordinare ale Răutului, cu maluri înalte de piatră mezozoică, cu brâuri calcaroase care amintesc de perioadele în care s-au retras de aici ghețarii. 

Acolo, dacă ieși pe pragul casei noastre părintești, în zare ți se arată toată linia orizontului, ca o deschidere spre priveliștea lumii. De pe treptele rotunde ale casei noastre ți se arată priveliștea orizontului, crestat vârfuri de deal și păduri – peisaje de o frumusețe uluitoare. Poate că acele priveliști au făcut ca mama mea să fie o ființă plină de poezie, ca și tata, de altfel. Părinții mei au fost oameni foarte deschiși, foarte frumoși la suflet. Pentru mine, mai ales acum, când s-au împlânt 44 de ani de când am plecat din locul nașterii mele, la Ștefănești totul mi se pare poetic. 

-  Să trăiți: frumos, inteligent și inspirat, așa cum știm că o faceți întotdeauna... 

Gheorghe Budeanu

Articol postat în Revista NATURA în numărul 356

Susține Natura.md: Devino Patron!