Este și vreme să spunem „iartă-mă”
Nu fi înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău. (Pildele lui Solomon, cap. 3)
natura.md
Apr 13, 2023 02:06
1837
0
Obosiți de vacarmul zilelor trecătoare ca apa tulbure dintr-un izvor părăsit și aproape secat, prinși în mrejele pandemiilor și ale războaielor fără capăt, ne pomenim că lumea crește, se înmulțește și se îndreaptă spre ceea ce i-ar aduce fericire de moment. Uităm că este o rânduială în toate, silim timpul să ne facă hatârul, pășim câteva trepte în sus, grăbindu-ne să le urcăm, dar nu le atingem cu talpa piciorului pe toate.
Într-un ritm amețitor, spunem aproapelui „du-te şi vino, mâine îţi voi da!", când poţi să-i dai acum”. Graba aceasta ne însingurează, inima lipsită de blândețe ne zbârcește chipul oricât de gros ar fi stratul de sidef de pe fața noastră. Spune Eclesiastul: „Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit; vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti; vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti; vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare; vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci; vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti; vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace”.
Toate aceste precepte ne-ar fi de mare trebuință dacă le-am folosi în viața de toate zilele. Suntem mai atenți la noi înșine, la cel de alături doar în zile de sărbătoare, dacă nu cumva, aceste sărbători ne cer, prin originea și caracterul lor, mai multă evlavie.
Nu mă consider infailibilă, dar cuvântul „iartă-mă” pentru mine nu e un motiv de culpă rostit doar în timpul postului, pentru că nu accept fariseismul să arunc vorbe goale, numai pentru a unge la inimă pe cineva sau pentru a-mi desena o imagine bună de mironosiță. Nu exclud noțiunea creștină „iartă-mă” din vocabularul meu, Doamne ferește. A ierta înseamnă a iubi, iar eu dacă „nu am iubire, nu am nimic”.
Prefer, însă, ca sentimentul iertării să-l fructific în fiecare zi într-un dialog civilizat, respectând, poate și tolerând cu discernământ, schimbul de idei, în gestul firesc de filantropie oferit din bănuțul văduvei, în resemnarea așezată pe locul din care să-i vezi de jos pe ceilalți. Prefer ca gesturile să fie alese cu grijă, așa încât ele să excludă ideea de păcat. Prefer să fiu un om întreg la minte și să ascult. Spunea cineva că vorbește bine cel care știe să asculte. Or, a tăcea astăzi într-un mediu în care toți dau importanță cuvântului, mai puțin celui dintâi, e ca și cum ai îmbrăca cuvintele în cămașa de forță a idolatriei și a sfida tăcerea care vorbește ca un înțelept.
Mai există, însă, și partea adversă a monedei iertării. Cunosc, din păcate, pe unii care spun „iartă-mă”, adeseori și cu mult confort sufletesc, care, în viața reală, tot cu atâta ușurință calcă peste om ca peste un cadavru. Alții, din perspectiva funcției lor, simțindu-și pufușorul pe botișor, amintesc, în mod solemn, că postul este momentul potrivit pentru omenie. Mă întreb, cu aceeași resemnare de fiecare zi, oare doar în post trebuie să fim buni, să ne iubim unii pe alții, să ne alegem vorbele și gesturile? Este adevărat că această perioadă ne amintește, mai mult ca niciodată, că prostia, răul, spunea Steinhardt, sunt un păcat. Nici Dumnezeu, continuă Steinhardt, nu ne-a cerut vreodată să fim proști sau răi. E nevoie de o trezvie etică, pe care trebuie să o avem în fiecare zi. E nevoie de cultura dialogului ca să evităm vacarmul din această societate secularizată.
În prezent, răul a prins multe chipuri, iar prezența lui atât de prolifică are brațe prea puternice, întinse ca niște mreje. Cum ne raportăm la rău? Dacă ne gândim că strălucitoarea cutie a Pandorei era și mai este burdușită, e firesc să ne întrebăm dacă dreptatea sau bunătatea, sacrificiul sau altruismul mai sunt virtuți? Cine o ia razna - societatea sau omul?
Într-un dialog cât se poate de bărbătesc, onest, dar mai ales creștinesc de frumos, Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, și profesorul universitar, medievistul și rafinatul intelectual creștin Adrian Papahagi, discutau despre promisiunea binelui și realitatea răului în mediul în care moderația nu mai este un mod de viață. Măsura lucrurilor este o virtute neglijată de om astăzi într-un imperiu al avuției, al avutului sau părutului, spunea profesorul de la „Babeș Bolyai”.
Complici într-o tăcere lașă, tocmai atunci când e nevoie de o voce care să vină din emisfera cerebrală, lăsăm cu indiferență binele nefăcut. Poate că mi-ar trebui o teleportare, de mână cu Micul Prinț, în căutarea unei lumi ideale care nu există. Sunt mereu în căutarea acestei lumi, în fiecare zi, nu doar în perioada postului, mai caut acel tărâm care „prin înţelepciune, Domnul a întemeiat pământul, iar prin înţelegere a întărit cerurile”. Mai cred, atâta timp cât Eminescu și Shakespeare se mai studiază în școală, că după virtuți trebuie să alergi, că ele se cuceresc. Când inima și creierul nostru vor crede sincer că cele frumoase din jurul nostru s-au făcut cu zbucium și dragoste, vom spune ca și Ecleziastul: „Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui”.
Altfel riscăm să rămânem și în secolul al XXI-lea eroii piesei shakespeareene care fac mult zgomot pentru nimic. Și dacă tot îi cer minții mele o trezvie etică, dacă tot îmi îndrept apetența spre un dialog creștin și dacă postul ne îndeamnă să fim și mai mult împreună, nevoia de a spune iertare nu poate să-mi lipsească. Cu atât mai mult că „iartă-mă” îl subscriu în orice cuvânt înainte de a-l spune.
Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 374
Susține Natura.md: Devino Patron!
