Eugenia Matcaș și un cimitir istoric din București
Orice creștin trecut la cele veșnice merită la despărţire cuvinte de bine. N-am cunoscut-o pe regretata Eugenia Mătcaș (născ. 19 noiembrie 1941, com. Coloniţa - dec. 21 ian. 2021, București), dar sunt sigură că a fost o doamnă deosebită, odată ce soarta a unit-o cu Nicolae Matcaș, intrat în istoria mișcării de eliberare naţională, declanșată în Republica Moldova înainte de căderea imperiului ruso-sovietic. A fost alături de soţ în acea nebănuită și înălţătoare mișcare, când din inimile basarabenilor au răsărit ca din poveste curajul, demnitatea, multe acțiuni și sentimente profund românești. A participat la toate manifestările de amploare din anii de glorie 1988-1989, din fosta Piață a Victoriei, azi Piața Marii Adunări Naționale, de la Teatrul de Vară din Valea Morilor, de la estrada „Lumina” etc. etc..
Cu tată mort în cel de-Al II-lea Război Mondial și mamă rămasă văduvă cu 6 copii, Eugenia a trebuit să fie puternică și rezistentă. Mama, Zinovia Mura, originară din comuna Budești, voia să o facă mulgătoare în sat, meserie prestigioasă pentru vremurile celea. Văduva s-a zbătut să-și pună la cale și alte fiice, dar pe Eugenia o voia neapărat mulgătoare. Fata, însă, era atrasă de alte zări. Chiar dacă a mâncat o păruială bună de la maică-sa pentru nesupunere, și-a luat perna subțioară, vorba dlui Matcaș, și a plecat la „târg” (Chișinău), cu toate că nu avea buletin de identitate (nu li se elibera pe atunci, ca nu cumva să plece din sat). A lucrat un timp din greu la Combinatul de tutun de pe strada Uzinelor. Concomitent, tânăra muncitoare își continuă studiile la școala medie de seară din cartierul Râșcani, căci în sat absolvise doar 7 clase. Ulterior, cu mare efort, s-a angajat la uzina „Microcablu”, râvnită de multă lume pentru salariile atrăgătoare.
Sufletul Eugeniei visa totuși la ceva mai mult decât muncitoare apreciată la renumitul „Microcablu”. Acel ceva se numea Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chișinău. Colegele de la uzină și secretarele de la comisia de admitere de la Universitatea de Stat din Chișinău nicidecum nu puteau înțelege cum de fata nu rămâne să lucreze la renumita și prestigioasa fabrică de subordonare unională.
La facultate l-a cunoscut pe viitorul său soţ Nicolae, lector la catedra de limbă maternă, pe care l-a iubit atât de mult, încât la un moment dat și-a sacrificat de dragul lui fericirea de a-l avea alături zi de zi. Când se afla la maternitate cu primul copil, soţul i-a adus vestea că a sosit de la Moscova aprobarea pentru studii de doctorat la Universitatea din Leningrad, urmare a solicitării făcute de catedra de la Chișinău cu vreo doi ani în urmă. Nicolae își dorea mult să studieze la Leningrad, la noua specialitate „Lingvistica matematică, structurală și aplicată”, sub conducerea renumitului romanist Raymund Piotrowski. Trecuseră mai mult de doi ani de când lucra la catedră, invitaţia nu mai venea, încât pierduse orice speranţă. Vestea, care altădată i-ar fi adus o mare bucurie, acum căzuse ca un trăsnet. Între timp, situația familială se schimbase radical: se căsătorise, se născuse primul copil, locuiau la cămin, soția studentă, stare materială precară... Nu putea să-și lase tânăra soţie și abia născuta fetiţă. I-a și declarat acest lucru Eugeniei. Răspunsul consoartei a fost ferm: „O să te duci neapărat! Mă voi descurca! O aduc pe mama din Coloniţa, ea va sta cu Rodica, eu - la cursuri!”.
Trei ani a durat despărţirea... I-au salvat scrisorile. Sute, dacă nu mii de scrisori, înșirate zi de zi pe hârtie de tinerii îndrăgostiţi. Numai ei știu cum au trecut acei trei ani fericiţi și amari de dragoste epistolară și câte lacrimi s-au scurs... Sacrificiul Eugeniei a dat roade peste ani. Cred că nu greșesc când afirm că „Matcaș – românul luptător”, „Matcaș – promotorul și apărătorul limbii române și al grafiei latine”, „Matcaș – ministrul învăţământului”, pe care l-am cunoscut și l-am admirat cu toţii după 1989, se datorează în mare parte firavei femei pe nume Eugenia.
N-aș fi știut de moartea Eugeniei Matcaș, fost funcționar la Asociația lucrătorilor din comerț, la Enciclopedia Moldovenească, apoi profesoară de limbă română și limbă latină la Universitatea de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu” din Chișinău, precum n-aș fi scris acest articol, inspirat din destăinuirile dlui Matcaș, pe o bancă din curtea bisericii „Sf. Ilie” din Crângași, unde fusese depus sicriul Eugeniei Matcaș, dacă nu mă suna scriitorul Mihai Prepeliţă să-mi dea trista veste. La rugămintea mea Mihai s-a alăturat omagiului cu următoarea apreciere, valabilă și pentru alte consoarte de înalţi demnitari: „Soţiile miniștrilor culturii şi culelor şi al învăţământului, Ion Ungureanu şi Nicolae Matcaș, regretatele Maia şi Eugenia, fac parte din marea jertfă a procesului de reîntregire a României. Ele au stat alături de soţii lor în anii cei mai grei şi au devenit simboluri feminine pe Altarul Credinţei”.
Înmormântarea Eugeniei Matcaș a avut loc pe 23 ianuarie 2021, într-o zi de sâmbătă, la Cimitirul „Reînvierea” din București (zis și „Colentina”). Cunosc de mulţi ani acest cimitir din zona Obor. Aici este înhumat renumitul om de cultură, militantul unionist Ștefan Ciobanu, decedat în 1950, pentru care am organizat la vremea sa o comemorare la mormânt, de altfel prima de acest gen, cu participarea istoricilor din București, a reprezentantului Ambasadei Republicii Moldova în România (era pe timpul stimatului ambasador Iurie Reniţă), a studenţilor și elevilor basarabeni etc. La „Reînvierea” își doarme somnul de veci transnistreanul Nichita Smochină, nume bine cunoscut istoricilor, dar și altor oameni interesaţi de soarta zbuciumatelor provincii Basarabia și Transnistria. Nepotul său, Aurel Strungaru, are grijă de perpetuarea imaginii lui „tata mare”. Cinste nepotului! Din inginer electronist pensionar a devenit promotor și editor.
Tot la „Reînvierea” este înmormântat deputatul unionist din Sfatul Ţării Grigore Cazacliu, rezident regal pe timpul lui Carol al II-lea. I-am cunoscut fiul, bonomul domn Anatolie, născut la 1926, decedat în 2020. Era un român sadea, dar cineva a dorit ca pe cruce să fie adăugat în paranteză rusescul „Tolea”. Un alt Anatolie, pe nume Murafa, este înmormântat și el la „Reînvierea”. A fost rudă cu martirul Simeon Murafa din Cotiugenii Mari, jud. Soroca, ucis barbar de ostași anarhizaţi din armata ţaristă, în august 1917, alături de Andrei Hodorogea, pentru care în 1923 s-a înălţat un monument în curtea Catedralei din Chișinău. Regret mult dispariţia dlui Anatolie Murafa. Am pierdut plăcerea comunicării cu un domn distins, care îţi oferea detalii relevante despre neamul Murafa, despre atmosfera din Basarabia interbelică și România primilor ani de sub ocupaţia ruso-sovietică. Mă bucur însă în continuare de prietenia fiicei sale, Ana-Maria, o doamnă cu enorme lecturi în spate, care a moștenit nobleţea și bunăvoinţa tatălui.
După înmormântarea Eugeniei Matcaș am zăbovit o vreme la mormânt. Priveam în jur „vecinii” decedatei, în speranţa că voi descoperi nume istorice basarabene. Nu a fost să fie. Dar mi-a dat speranţă paznicul de la cimitir, Alexandru, un domn cuminte, simpatic și deschis, originar din Roșiorii de Vede. Văzându-l trecând pe alee, l-am întrebat dacă cunoaște careva morminte basarabene. Răspunsul a fost încurajator. Știa de vreo patru morminte, pe care era trecut cuvântul „Basarabia”. Nu-și amintea momentan unde sunt, dar a promis să le caute.
Lumea este mică. Fusesem în 2019 la Roșiorii de Vede cu cercetări referitoare la preotul basarabean Teoctist Procopan, înmormântat la mănăstirea Viforâta, Târgoviște. A cunoscut Gulagul sovietic, la fel ca preotul Vasile Ţepordei și alţi mii de basarabeni. Mulţi dintre ei și-au dorit după eliberare să treacă Prutul, unde și-au trăit restul vieţii, până la obștescul sfârșit. S-ar putea ca unii să fie înmormântaţi la „Reînvierea”. Cert este că de acum încolo acest cimitir a devenit apropiat basarabenilor și prin mormântul ilustrei profesoare și bunei românce Eugenia Matcaș.
Ne dorim Unirea cu Ţara, fără să știm când se va produce acest eveniment. Deocamdată suntem uniţi cu ea prin cuget, acţiuni și...morminte. Prutul, grănicerii și vameșii încă ne despart, cimitirele ne adună acasă, în solul Țării. Nu pot să nu adaog în final că acest articol se datorează și bunătăţii dlui Nicolae Matcaș care, pe când lucra la Ministerul Educației și Cercetării din București, a ajutat-o la rugămintea subsemnatei pe buna mea prietenă Valentina Morgun, basarabeanca stabilită cu traiul în Satul Mare. Când trebuie să-ţi transferi copiii cu școala în România ori vrei să-ţi echivalezi studiile, te bucuri când cineva te ajută să treci mai ușor peste hăţișurile birocratice. Sunt convinsă că faptele bune ale dlui Nicolae Matcaș pentru oameni și neam ajung la o cifră impresionantă. Precum multe sunt faptele bune lăsate pe pământ de prietena sa de-o viaţă (58 de ani de căsătorie!), Eugenia Matcaș-Mura, Dumnezeu s-o odihnească! În ziua înmormântării plantasem la mormânt o floare dintr-un ghiveci. Peste 2-3 zile trecusem pe la cimitir să aprind o lumânare. Spre surprinderea mea floarea devenise viguroasă și înflorise mai frumos decât cea de pe geamul camerei pe care o închiriez la București. Semn că se află la căpătâiul unui om bun și a unei femei deosebite. Ne-am bucura dacă cele mai relevante fapte ale soţilor Eugenia și Nicolae Matcaș vor fi adunate în memorii. Istoria are nevoie de ele...
Maria VIERU-IŞAEV, Bucureşti
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 351
Susține Natura.md: Devino Patron!