Fericirea e în lucruri simple
Tata mai trase o brazdă, privi lung cât ține zarea, apoi scuipă în palme și se apucă de ascuțit coasa:
- Vezi, dragul tatei, cât țin dealurile astea, erau toate ale noastre!
Eu, copil de vreo 14 ani, casc o gură ca o șură:
- Cum să fie ale noastre toate??!! Eram noi atâta de bogați?!
- Aici, unde-i azi brigada de tractoare era livada bunelului și pe dealul acela, și pe celelalte, cât
ține zarea! Aici, erau nuci! Mari, frumoși! Acolo creșteau meri, cireși, prăsadul acela îl vezi? E singurul care a mai rămas. E pus de bunelul Ilie prăsadul acela. Nu mai găsești așa soi în ziua de azi. Doar noi mai avem unul în vie, hultuit de mine, să nu se piardă.
Și eu am simțit, deodată, pe buze gustul prăsadelor dulci ale bunelului...
- Și salciile celea de lângă pârâu... Erau mici. Se făceau, cândva, coșuri din lozie, dar amu, a rămas doar un om în sat care mai știe să le împletească... Tata termină de ascuțit coasa, o șterge ușor cu un smoc de iarbă, aruncă cútia (piatră de ascuțit) în iarba de pe hat și continuă să cosească. Mirosul ierbii proaspăt cosite rămâne și azi o aromă a copilăriei, a acelor timpuri, când eu eram copilul, iar tăticul, un munte de om, care le știa pe toate.
- Uite, asta-i pojarniță. Faci ceai din ea și te păzește de o sută de boli. Trage bine cu furca ceea, că nu-i coada mâței!
Tăticul știa toate plantele medicinale din lume. Și îți putea înșira ore la rând, care și la ce servește, când și cum se strânge și unde crește. Îmi plăcea să-l ascult. Era o enciclopedie cu de toate. Pe atunci, nu exista Google. Motorul meu de căutare era el. Citeam vreo carte în rusă și când ajungeam la vreun cuvânt necunoscut, săream de pe scaun, alergam afară și strigam:
- Tăticu, ce înseamnă cuvântul acesta?
El se oprea din curățitul viei și-mi zicea cu glasu-i gros:
- Dă-te mai încoace!
Și când eram lângă el, îmi zicea:
- Bre, prin ogradă nu se strigă, că nu ești în pădure. Faci doi pași și vorbești încet, că sperii orătăniile și oamenii din mahala. Apoi, cu glas blând, îmi explica ce înseamnă cuvântul acela și adăuga:
- Vezi, ochiul acesta pe viță, lași cam atâta și tai ușor cu foarfeca. Din el va crește o viță nouă și un strugure de poamă! Ia, încearcă!
Eu mă uit în jur, unde să pun cartea din mână, dar s-o pun deschisă, să nu pierd pagina.
- Pune-o aici, că nu cade. Ține
foarfecele. Așa! Bre, nu sub ochi (de vie) am zis, deasupra, că dacă-l tai, nu mai mănânci poamă la toamnă. Și, uite-așa, tot rândul.
Mă mai lăsa să curăț doi-trei vlăstari, apoi, când vedea, că mie îmi cam părea rău că ieșisem din casă, îmi zicea:
- Hai, du-te și citește. Că, cine are carte, are parte!
Eu o zbugheam cu tot cu carte. Nu știu de ce, dar în casă era mereu mai bine decât afară. Mai ales când dădeau ninsorile celea careacopereau ograda cu jumătate de metru de zăpadă puhavă și mama frământa aluatul, iar în bașca noastră mică, era cald și pace, eu stăteam cu spatele la sobă și citeam ore întregi. Îmi plăcea să citesc, de ziceai că erau unse cu miere cărțile bibliotecii din sat. Iar din când în când, mă mai odihneam de ele, băgându-mi nasul prin lighenele cu făină:
- Mămică, ia, dă să fac și eu un hulubaș!
- Lasă că, îți mânjești mâinile, uite, ia de aici. Îmi rupea mămica un boț de aluat cât pumnul meu, îmi presăra niște făină în palme. Și eu mă apucam să-l învârtesc, până-l auzeam pe tăticul la fereastră:
- Ia, mai ieși pe-afară, dragul tatei, că nu ești fată mare să te bagi prin lighene.
Eu săream în șlapi și o zbugheam pe ușă.
- Nu, nu așa! Îmbracă-te bine și ia-ți cușma pe cap, că-i pe mai multă vreme!
Și până ieșeam eu încotoșmănatdin casă, el, deja, aranjase, capra de tăiat lemne, în ograda din spate. Și se întorcea cu bestia (n.a.: beschia).
Eu apucam un capăt de buștean. Cam greu...
- Niciodată să nu ridici singur, dacă suntem doi.
Hop! Și bușteanul se rostogolea pe capră, împrăștiind fulgi de zăpadă.
Îmi scot o mănușă să pot ține bestia mai bine și până s-o pun pe trunchi, simt privirea tatei și mi-o pun repede înapoi:
- Dacă nu pot ține de mâner cu ea!
Bestia ceea era veșnic nărăvașă și, acuși, o blocam și tăticul îmi repeta a mia oară, cu vocea-i calmă:
- Bestia se ține drept! Nu-o tragi în dreapta, nici în stânga. Ia, dă-i drumul! Ia mâna de pe ea! Vezi cum s-a îndreptat? Uite, așa trebuie să meargă. N-o împingi, doar o tragi și n-o ții strâns de-ți amorțește
mâna, ușurel, vezi, merge ca-n unt!
Și bestia noastră ningea cu fulgi de lemn peste zăpada albă, iar sunetul ei ritmic dădea de știre că, azi, se coace în măhală și cineva va mânca plăcinte calde.
Cel mai tare îmi plăcea să despic lemne. Alegeam o buturugă mai fără noduri, o potriveam pe trunchi și când îi dădeam una în cap, crăpa deodată, ca un harbuz. Pentru cele mai tari de fire, aveam două lovituri de maestru. Din prima, înfigeam toporul bine și din a doua, când întorceam toporul cu muchia în jos deasupra capului și când mi ți-o opinteam! Nu exista îndeletnicire plăcută într-o iarnă albă, ca cele din copilăria mea.
Tata se ocupa de buturugile și „ciotcile” mai complicate, cele cu noduri și rădăcini. Așezat pe scăunelul acoperit cu vreun țolișor, își trăgea pe aproape maiul de lemn, buzduganul și câteva pene, care din lemn, care din fier și îți descolăcea orice rădăcină de copac, fie ea și cea mai noduroasă din lume sau mare, cât s-o cuprinzi cu ambele mâini. Până cătai, se înălța în ogradă grămadă de lemne despicate una ca una.
Din când în când, mămica mai venea pe la noi, îmi dădea ceva bun și dulce, mai schimba două vorbe cu tăticul, cât el își aprindea țigara, așezat pe cea mai mare buturugă, apoi, își umplea brațul de lemne și se întorcea repejor să dea focul în cuptor, cât mai creștea aluatul.
Tăticul îmi mai povestea vreo jitie cu lecții de viață, apoi, ne apucam de cărat lemnele la dos. Care cu brațul, care cu vreun țol, până la chindii, erau toate aranjate, ca-n desenele din cartea de citire. Așchiile de aprins focul, cele de copt pâinea în cuptor și altele mai grosolane, care să mocnească în sobă. Fiecare la locul său, în rânduri nalte până sub acoperiș.
Și, de fiecare dată, mă trimitea în casă, la călduț, cu vreo douăzeci de minute înainte să terminăm lucrul.
Mă scuturam de zăpadă cu mătura și intram în casa caldă:
- Stai, stai! Striga mămica de lângă covată. Stai acolo! Și venea să mă scuture ea mai bine, și-mi mai trăgea vreo două mături pe spate, în glumă, cât eu îmi scuturam cușma și mănușile.
Ah, și cât de bine era în casă. Auzeai focul în sobă și-ți cânta inima. Cât eu mă descotoșmănam de trei rânduri de haine, mămicaalerga de la cuptor în casă și înapoi, de câteva ori.
Iar când toate erau gata, ne așezam rumeori la masă, în fața câtorva farfurii de plăcinte, vărzări și alte bunătăți. Tăticul intra în casă cu o cană „jămălțuită” cu vin roșu. O punea pe masă și, cât mămica mai așeza farfuriile, mai băga vreun ciot în sobă...
Iar, afară, ningea liniștit cu fulgi mari și vise, care aveau să devină amintiri și probă că, dacă ai ajuns până aici, înțelegi și tu că, nu ai nevoie de acțiune, teme-șoc sau show, ca să te lași sorbit de un text, o carte, un film, e de ajuns să simți. Și să-ți amintești. Căci, fericirea se ascunde în lucruri simple...
Autor: Alexandru CAZACU DOR
Susține Natura.md: Devino Patron!