Ghelăuza, vatra mea de dor!

Sat de mândri și viteji răzeși

Fără exagerări, am avut norocul să văd lumina zilei în cel mai frumos sat din lume, cu o denumire enigmatică, dar sonoră - Ghelăuza. Urcându-mă pe dealul dinspre Saca sau pe cel dinspre Recea, dar și pe cel dinspre Valea Hubei, am observat cu ușurință că vatra mea natală, pe parcursul celor circa trei secole și jumătate de existență fixată în izvoare scrise (1677), și-a înșiruit casele într-o vale ocrotită de trei dealuri, formând un fel de potcoavă cu deschiderea către șesul cu sălcii plângătoare ce se întinde pe vreo patru kilometri și, împreună cu șoseaua ce șerpuiește pe malul unui pârâu - afluent al Bâcului, leagă frumoasa mea Ghelăuză de municipiul
Strășeni, frumos și el, pentru că a fost și este centrul nostru raional.

De pe Dealul Hubei, dacă îți arunci privirea spre apus, ți se deschide ca în palmă o vale pitorească ce așa și se numește - Huba, probabil pentru că acest colț natural, acoperit cândva de o pădure milenară, defrișată pentru a obține teren arabil, era bogat în fel de fel de ciuperci, mai ales în hube. Acum în Valea Hubei se întind plantații de vii și livezi, cotele ghelăuzenilor: unele lucrate bine, altele năvălite de buruian și tufe de măceș, semn că proprietarii lor se află demult la munci peste hotare și nu au lăsat cotele în grija nimănui. În această vale, străbătută de un afluent al Bâcului, se află iazul în care copilăria și adolescența mea s-au scăldat și au pescuit. Tot aici muncind, vara, în rând cu părinții, adolescența mea a gustat din strugurii de Aleppo, Muscat sau Cardinal, din merele și piersicile livezelor de pe costișă.

Nu departe, pe muchia dealului dinspre brigada de tractoriști de cândva, se află și Movila Turcului (i se mai zice „La movilă” și „La momâie”), cu un diametru de 30 de metri, vizibilă în anii copilăriei mele, iar acum abia perceptibilă, căci are o înălțime de vreun metru, fiind supusă aratului ani în șir. Se zice că aici au fost înmormântați năvălitorii turci și tătari, zdrobiți în bătăliile domnitorului Ștefan cel Mare, în oastea căruia au luptat vitejește călărași și arcași din partea locului. O legendă afirmă precum că anume acest viteaz domnitor a repartizat chiar terenul pentru vatra de azi a Ghelăuzei, răsplătindu-i pe oșteni cu titlul de răzeși și cu pământ pentru victoria obținută într-o bătălie dată cu turcii în preajma actualei mănăstiri Căpriana. Sat de mândri și viteji răzeși, Ghelăuza mea!

Biserica satului Ghelăuza.

Istoria numelui

Când eram elev printr-a VI-a, a poposit pe ospețe la școala noastră primul scriitor viu văzut de mine - Valentin Roșca. Ne-a citit versuri dintr-o carte nouă a sa. Erau poezii despre codri, păsări, râuri... Adică, despre pitoreasca mea baștină. Mi s-a întipărit atunci în memorie faptul că acest poet lega numele satului meu de un popor fantastic, de care eu auzisem atunci pentru prima oară - DACII. De la strămoșii daci, zicea el, am moștenit în limba noastră mai multe cuvinte, printre care și denumiri toponimice de felul Sarmizegetusa, dar și... Ghelăuza! 

Mult mai târziu, când devenisem student la Universitatea de Stat din Chișinău, am insistat să stabilesc etimologia numelui Ghelăuza. Și asta pentru că unii colegi puneau la îndoială obârșia dacică a denumirii, cu care eu mă mândream, deoarece cunoșteam deja istoria glorioasă a eroicilor daci străbuni. „De la Călăuza se trage numele satului!” o ținea una și bună colegul meu, regretatul amic Grigore Rusu. „Posibil. Dar substantivul „călăuză” se trage tot din limba geto-dacă!”, param eu cu încăpățânare. Și - hai să consultăm dicționarele morfologice! Spre marea mea amărăciune, etimologia lui „călăuză” era indicată ba din turcescul „kilavuz”, ba din neogrecescul „kalauzis”.

Pentru că ambiția mă îndemna cu încăpățânare să nu mă las bătut, am îndrăznit să-l consultăm pe profesorul nostru universitar de lexicologie, academicianul Nicolae Corlăteanu. El, cumpătat din fire, chiar meticulos într-un fel, ne-a explicat „pe secret” că etimologiile multor cuvinte din limba română sunt indicate greșit ca provenite din alte limbi, pentru a ascunde că ele se trag  din limba... geto-dacă. Doar, zise el, nu uitați că moldovenii, conform unor „savanți” de papură, se trag, chipurile, din slavi. Turcii, zise academicianul, au ajuns mult mai târziu prin părțile noastre, ca să împrumutăm cuvinte străvechi de la ei, iar neogreaca este o limbă mai tânără ca daco-româna și mai curând o fi împrumutat ea unele cuvinte din limba noastră. Vă recomand să consultați dicționarul toponimic al lui Zamfir Arbore, poate acolo găsiți ceva...

Astfel, denumirea Ghelăuza a rămas în supoziție. Cu atât mai mult cu cât dicționarul toponimic al lui Zamfir Arbore, editat în 1904 și găsit de noi la Biblioteca de Stat „N.C.Krupskaia”, ne puse la și mai mare încurcătură, căci denumirea satului meu era ortografiată acolo în felul următor: „HELAUZA, sat, în jud. Chișinău, volostea Vorniceni, așezat într-o vale, ce se deschide din stânga, în valea Bâcului. Poziţiunea geografică: 47°12’ lat., 26°15’30» long. d. m. din Paris. Dealul de la E. are o înălţime de 133,36 stânj. d. n. m. Are o populaţie de 660 suflete de români răzeși, cari posedă 262l desetine pământ. Împrejurul satului sunt vii.”

Dar argumentul suprem că vatra mea natală într-adevăr se trage încă de pe timpul dacilor, a fost descoperit de mine mult mai târziu, într-un buclet științific intitulat „Monumente arheologice din raionul Strășeni”, lansat la editura „Știința” din Chișinău în anul 1987, autor I.G. Hâncu, doctor în științe istorice. La pag.7-8 citesc: „Seliștea Ghelăuza este așezată la marginea de sud a satului, pe malul drept al afluentului râului Bâc. Rămășițele fostei așezări se întind la poalele unui deal pe un teritoriu cu suprafața de 500x250 metri. Aici au fost găsite oase de animale, pietre, cioburi de vase de lut ars, vase de lut de culoare sură și neagră, înfrumusețate cu linii geometrice și încrustări. Artefactele au fost datate cu sec. IX-X î.e.n. și permit să atribuim această seliște la cultura tracică (date fixate de A.N.Levinschi în anul 1983)”. Ura! mi-am zis. Geto-dacii, știu și elevii acum, făceau parte din neamul tracilor.

Indicatorul la intrarea în localitate.

Farmecul copilăriei

Obișnuiesc să vin neapărat la Ghelăuza în luna mai, când înflorește pădurea de salcâmi, care, în anii adolescenții mele, a fost plantată pe dealurile dinspre Saca și Recea, iar acum îmbrățișează strâns satul, de la o margine până în alta, în toată lungimea lui. Mi se creează impresia că mireasma florii de salcâm dezmiardă fiece casă, îl cuprinde în brațele parfumului pe fiecare locuitor de aici, de cum iese în curte. Să știți că și eu sunt primit de această superbă pădure drept un prieten străvechi, căruia, în copilărie, îi plăcea să rupă câte un strugure de floare de salcâm și să muște din el. Și acum, copil bătrân, mă mai înfrupt uneori din ciorchinele dulce și aromat al florii de salcâm...

Apoi, urmărit de briza aromei florale, încep să străbat ulicioarele satului, unele asfaltate, altele pietruite. Uite, îmi zic în sinea-mi, aici te dădeai, iarna, cu sania; acolo - pe maidanul ocupat acum de magazin și club - te-ai prins în prima ta horă la hramul satului, fiind trecut de organizatori în rândul flăcăuașilor deja buni să plătească taxa pentru muzicanți; dincolo, pe acea hudicioară dosită de copaci și case, ai dat primul tău sărut fâstâcit unei colege de clasă, care - sfântă naivitate!- a sărit ca arsă, speriată ca nu cumva să rămână... gravidă; iar pe poteca cea din ponoare te furișai cu sânul plin de nuci, ca să nu te prindă paznicul, însă el se prefăcea că nu te vede (știa omul că tu vii din Fundul Ghelăuzei, de la fosta vie a bunicului tău Grigore Anton, străjuită de mai mulți nuci rotați sădiți de el!) și tu, după ce ai vândut vreo trei saci de nuci, te-ai făcut cu o bicicletă nou-nouță... 

Fără școală pentru copiii din Ghelăuza

Ce mai zboară anii! Ne rămân doar unele amintiri sedimentate în adâncul memoriei. Continui să colind Ghelăuza. Aici a locuit cândva bunicul meu pe linia mamei Nichita Donică, cel care, după absolvirea școlii medii, vroia să mă fac agronom, adică intenționa să-mi transmită ștafeta sa profesională. Doamne, ce de-a livezi a lăsat el în urma sa! I-a învățat (la români, preda ore de agronomie în școală!) pe mulți ghelăuzeni să altoiască pomi fructiferi și butași de viță-de-vie. 

Simt, la un moment dat, cum mireasma de salcâm este concurată pe-alocuri de aroma fină a florilor de cireși, vișini, meri, prăsazi, pruni, persici, gutui... Or, întreaga Ghelăuză este, în luna mai, o mare și înflorită livadă! Totuși, bunicul Nichita a lăsat în urma sa și un nepot agronom. E vorba de verișorul meu Ion Burcă, a cărui gospodărie e hat în hat cu cea a bunicului. Vărul Ion, strămutat deja pe o stea, a fost agronom de profesie și a dus mai departe visul bunicului de a avea continuatori. Azi este în viață soția regretatului văr, Zina Burcă, fostă profesoară de matematică la fostul gimnaziul din sat. Zic cu durere în suflet „fostul gimnaziu”, căci azi nu mai există în satul meu nici un fel de școală.

Printr-o decizie arbitrară, aprobată în pripă de o parte din membrii Consiliului raional Strășeni, circa o sută de copii din Ghelăuza și Saca (ambele localități fac parte din primăria comunei Ghelăuza) au fost lipsiți brutal și cu nepăsare de gimnaziul ce tocmai fusese proaspăt reparat pe bani europeni, utilat cu clasă de computere, dotat cu mobilier nou etc., în total fiind investiți în el peste un milion de lei! (Și când te cândești că, pe timpuri mult mai grele, la hotarul dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, în Ghelăuza a fost deschisă o școală parohială cu numai 12-15 copii, pe care îi învăța a scrie și număra Gheorghe Anton, un strămoș de-al meu, dascăl la biserica din Recea! Școala, la început, nici nu dispunea de local. Elevii făceau lecții în casele gospodarilor, pe rând...). 

Acum copiii din aceste două sate care alcătuiesc comuna Ghelăuza sunt transportați cu microbuze și autobuze în două direcții: la Liceele Teoretice „M.Eminescu” și „Ion Vatamanu” din Strășeni și la Gimnaziul din satul vecin Recea. Adică, zic unii șefi, copiii merg la o „școală mai bună”. Ce le pasă lor că acestor copilași din Ghelăuza și Saca li se fură, dimineața, câte o oră de somn, iar la amează, grăbindu-se să nu întârzie cumva la autobuzul școlar, ei sunt lipsiți de posibilitatea de a se încadra în activități extrașcolare, adică să mai rămână după lecții, să participe și ei în cercuri și formații artistice. Deci acestor copii (mai ales, celor din clasele primare!) le este violat dreptul elementar de a-și face studiile la locul de trai. „Păi, va observa câte cineva, acum este posibilă reactivarea școlilor închise, inclusiv a gimnaziului din Ghelăuza, cel puțin la nivelul unei școli primare!”

Da, însă profitând de ocazie, în clădirea-tip cu două etaje a fostului gimnaziu s-au instalat comod... primăria comunei, grădinița de copii, oficiul poștal, probabil și alte instituții. Astfel vatra mea natală a rămas definitiv fără școală. Iar o comună fără școală este o localitate lipsită de un grup social important- învățătorii, intelectualitate rurală tradițională, dar și de un centru strategic de civilizație. Pentru că școala nu este doar locul unde copiii învață a citi, a scrie și a număra. Este un veritabil și important centru de cultură, în cadrul căruia elevii frecventează cercuri științifice și secții sportive, formații artistice de diferite genuri, pregătind și prezentând, la sărbători, concerte în fața sătenilor.

Mă gândesc deseori la cei care ar putea să restituie copiilor din Ghelăuza și Saca școala ce le aparține de drept. Căci, reconosc, mă preocupă și mă alarmează, acum ca niciodată, ecologia sufletului sătenilor mei, al copiilor acestei localități de codreni, în primul rând, copii care constituie
viitorul satului și, de ce nu, al țării.

Copiii din Ghelăuza.

Cuvânt de încheiere
Sensibili la minciună și nedreptate, ghelăuzenii așteaptă cu nerăbdare sosirea lunii mai, când vor da salcâmii în floare și mireasma ei îmbătătoare se va lua la întrecere cu buchetul de arome ale pomilor fructiferi înfloriți, alinându-le, măcar pentru o săptămână-două, sufletele. Ei știu că salcâmii din preajma satului sunt foarte darnici și niciodată nu mint. Și eu, ca alte dăți, neinvitat de nimeni, voi sosi atunci la căsuța mea părintească, purtat de gândul să-mi clătesc sufletul în sfântul parfum al florilor de mai. Nu de alta, dar, în dulcea și înmiresmata lună mai, mă așteaptă
cu drag bunii mei colegi de școală și prieteni de copilărie, atâți câți au mai rămas în sat.

Ion ANTON
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 348

Susține Natura.md: Devino Patron!