La Cimișlia monumentele păstrează istoria

De la Cimiș & Lia începe Cimișlia
Orășelul Cimișlia este situat în partea de sud a Republicii Moldova pe râul Cogâlnic. Are o suprafață urbană de 208.4 ha, cea administrativă totală ridicându-se la 14.612 ha, din care 8.413 ha de teren, având destinație agricolă (livezi, vii, pământ arabil). În partea de sud a orașului sunt amplasate râpele de la Cimișlia, o zonă protejată din categoria rezervațiilor peisagistice.

Denumirea și locul au la bază o legendă de dragoste, inspirată din poveștile shakespeariene doar că Romeo și Julieta sunt preschimbate în perechea de îndrăgostiți – Lia și Cimiș. Tineri plugari, îndrăgostiți unul de altul, dar a căror dragoste nu era binecuvântată de părinții lor, au hotărât să se întâlnească acolo unde câmpul nu mai are sfârșit, junele trăgând brazde adânci, iar fata aruncând boabe în pământul roditor. O săptămână au arat și semănat cu iubirea lor aceste pământuri așa încât locurile acestea au devenit roditoare și înfloritoare. „Auzind de traiul lor fericit, tinerii din satele vecine au prins a se așeza pe această vatră binecuvântată, spunându-le
părinților și neamurilor, că se duc la Cimiș și Lia: Cimișlia”, spune legenda, și noi chiar credem, că neamul acestor tineri s-a înmulțit într-atât încât și astăzi întâlnești în Cimișlia locuri binecuvântate de Dumnezeu, oameni asemenea celui dintâi cuplu, locuri pitorești și fapte alese făcute de ei de-a lungul istoriei.

Monumente, oameni și faptele lor
Istoria înființării localității Cimișlia este încântătoare, rodită pe dragoste, iar unde-i dragoste totul renaște, deși stepa Bugeacului se știe că este o zonă mai secetoasă. Nici râulețul Cogâlnic nu era în trecut mare și cu apă care să se reverse din matcă. Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” menționa: „Cogâlnic se poate spune că n-are de loc izvoare, ci numai se umple în urma ploilor de toamnă și doar atunci se poate numi râuleț, toată vara stă secat”.

Localnicii, pe care i-am întâlnit, sunt însă de altă părere. Ei mi-au vorbit cu atâta dragoste și căldură despre orașul lor (spre toată uimirea celui care citește), într-o zi de iarnă, când la Cimișlia
ningea ca în poveste, iar la Chișinău și în alte localități ale Moldovei soarele își făcea de cap la mijlocul lunii ianuarie, încât n-ai cum să știi dacă seceta îi afectează pe oameni să mai fertilizeze lucruri bune. În primul rând, orășelul este fantastic și pe-o ninsoare cu viscol – clădirile și monumentele de aici arată frumos în cojoace de zăpadă. În al doilea rând, despre frumusețile naturale, locurile pitorești și monumentele din orășel pot să vorbească cei care sunt, prin meseria și contribuția lor, mai aproape de cultura orașului. I-am cunoscut pe doi intelectuali mari, care și-au construit un statut demn de clasă într-o viață de om. Ei sunt Anastasia Balmuș, președinte al Consiliului raional de administrare și ex-președinte a Asociației obștești Societatea istorică „Ștefan cel Mare și Sfânt”, și jurnalistul Ion Ciumeică, ghid la Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă.

Cimișlia se pare că nu a fost urbea construită după modelul sovietic așa cum sunt multe centre raionale din Republica Moldova. Orașul are multe monumente care sunt pentru locuitori o lecție neuitată a istoriei, iar pentru turiști și vizitatori - atracții și curiozitatea să cunoască și mai bine un loc anume din sudul Moldovei. Cu Anastasia Balmuș înaintăm prin zăpada umedă și mergem cu greu prin ninsoarea generoasă, parcă potrivnică să vedem edificiile și monumentele ridicate la inițiativa și cu efortul deloc ușor al ei când deținea funcția de președinte al societății.

Primăria și Consiliul raional de pe bulevardul Ștefan cel Mare sunt străjuite de un monument măreț al domnitorului Ștefan într-o reușită sculptură arhitecturală de un meșter al artei Gheorghe Postovanu. Aproape de monumentul legendarului vodă se află și cel consacrat victimelor represaliilor staliniste. Construit în 2013, acesta amintește cimișlienilor că oamenii locului au fost gospodari, iar regimul de atunci a distrus elanul muncii, deportând familii, distrugând destine. Bucuria Anastasiei Balmuș este să-și amintească de efortul altruist pe când era membră a asociației ștefaniene, iar munca în echipă îi aducea roade când construia ceva pentru locuitori.

Astfel, pe strada Vasile Alecsandri, unde sunt și multe blocuri locative, într-un ungher de stradă, asemenea locului părăsit și împărăgenit, ca în balada despre meșterul Manole, îngrijită de Alecsandri, cu buruieni, scaieți, tufe sălbatice unde se pripășeau patrupezii, a răsărit un scuar, dedicat regelui poeziei – în semn că balada îngrijită de el spune că locurile pustii pot fi însuflețite prin munca oamenilor. Frumuseții scuarului, s-a gândit Anastasia Balmuș, nu poate să-i lipsească și autorul pastelurilor, așa cum pe un fundament înalt de cărți, se ține bustul lui Alecsandri, o improvizație inedită în cinstea poetului.

La periferia orășelului se află cimitirul vechi pe o suprafață de cinci hectare. Din 1972 aici nu mai vine nimeni pentru a-și continua viața veșnică. A. Balmuș crede că acest sat, al celor (pe)trecuți, ar avea nevoie de un gard, groapa comună, unde au fost aruncați cimișlienii în timpul războiului,
merită o alt fel de casă, cavou sau depinde de bugetul urmașilor în ce măsură ar putea să le cinstească memoria. Dealul cu cimitirul, care așteaptă ca oamenii sau timpul să le preschimbe înfățișarea, și așa sumbră de multă nedreptate, te aduc în centrul raionului, lângă biserica din vechiul târgușor cu o vechime de peste două sute de ani. Acest loc cât o palmă, confirmă evenimentele istorice, e o filă ruptă în două: pe de o parte, lăcașul sfânt, care nu a fost închis nici
în anii regimului sovietic, pe de altă parte, în acest loc românii băștinași au opus rezistență puterii de ocupație. Lupta lor a fost oprită fie cu armele, fie cu arestările. În memoria acestor eroi stă ca amintire o plăcuță, mărturie că eroii la Cimișlia nu mor niciodată.

Alți eroi cimișlieni, care au luptat în războiul din Transnistria, nu vor fi uitați, fiind înălțați pe o piatră monumentală aproape de eroii români din anii '40. Florile de pe placă strălucesc în dreptul a zece nume de băieți, morți într-un război stupid. Cimișlia, după numărul mare de monumente, dar și din relatările Anastasiei Balmuș, înclinate spre a nu se pierde cumva din memorie, va rămâne în istorie orășelul cu multe vestigii. Poate prezența monumentală a lui Mihai Viteazul sau a eroilor băștinași, căzuți în Al Doilea Război Mondial, care așteaptă să li se ridice și lor pietre de granit în scuarul Recunoștinței, sunt un imbold pentru contemporani. Unul din ei este Anastasia Balmuș cu aplecare că istoria orășelului trebuie transmisă urmașilor. Alt monument, care așteaptă să fie instaurat, este al poetului N. Dabija.

Muzeul cu un turn cât Calul din Troia
O vizită în Cimișlia fără a trece pe la Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă este ca și cum ai neglija istoria scrisă de milenii a cărei sursă de inspirație este o dovadă a omului că are clasă. Inaugurat în 2015, pe locul unui conac boieresc, muzeul are peste 7600 de exponate vechi, unele din mileniul X î. de Hr. Directorul muzeului Alexandru Bulat povestește că a adunat multe din obiectele expuse, ani la rând, ca să le vadă prezente în sălile de expoziții. Imaginea și impresiile de neuitat, create de vizita la un muzeu, se datorează ghidului când darul lui narativ este un exponent propriu.

Aceste calități le are și te atrag să treci prin toate sălile, oricât de multe ierni geroase ar încăpea în ele, ghidul Ion Ciumeică. Cunoscutului ziarist de la „Gazeta de sud”, în mulți ani de carieră în mass-media, nu are cum să-i lipsească harul de a atrage prin coerența expunerii, așa că parcursul istoric despre muzeul din Cimișlia este relatat așa cum apa Cogâlnicului ar curge într-o albie curată. De la el aflăm că aici au loc permanent expoziții pe teme etnografice, că în fiecare an au loc nu mai puțin de zece expoziții temporare.

În Casa Mare, împodobită cu cele mai alese obiecte, un covor vechi atrage prin dimensiuni mari, dar și datorită culorilor neșterse de timp. Trei expoziții a trei personalități, Ion Daghi, artist plastic, jurnalistul Andrei Viziru, cu o expoziție fotografică, și Florentin Leancă cu tablouri pictate într-o viziune contemporană, au adunat curioși să le vadă. Sălile cu expoziții, mereu înnoite, de la un trio feminin la cea a pictorului Pavel Cornogolub și înapoi la pictura feminină a Elvirei Cemârtan-Voloșin, parteneriate cu școlile de pictură întru susținerea și promovarea tinerelor talente, lansările de carte etc. sunt acte de promovare a frumosului pe care ghidul Ion Ciumeică le revarsă într-o poveste fără sfârșit.

Moromete din Călărași a salvat salcâmul
Curtea muzeului e neîncăpătoare de atâtea obiecte – unelte agricole vechi și tot ce mai reușește să adune directorul Alexandru Bulat. Urcând treptele la o înălțime de șase metri, turnul de lemn pare un Eiffel valah, concurând cu un salcâm viguros de 100 de ani. Copacul rezistă și acum ca niciodată, pentru că atunci când meșterii au construit turnul, din al cărui vârf se vede panorama orașului, salcâmul a fost salvat de lacrimile lui Alexandru Bulat ca să nu fie tăiat. Arborele vânjos își privește cu recunoștință salvatorul, sub a cărui ocrotire și grijă se află muzeul.

Vițe de nobili români, descendenți din Cimișlia
Urcând în turnul din lemn al muzeului, vezi panorama orașului. Tot ce se găsește frumos și bun aici sunt construite de mintea celor care au rădăcini în aceste locuri și au învățat în școlile din orășel. Onoarea cimișlienilor este că la Liceul „Ion Creangă” au învățat poetul Nicolae Dabija, ducându-le faima în toată lumea, Ion Ciumeică, pe care i-a făcut adesea eroii paginilor de ziar. Cimișlienii sunt contemporani cu alte vițe de nobili români ai culturii noastre, descendenți din povestea de dragoste a lui Cimiș și a Liei, născuți mai încolo de dealurile Cimișliei. Sunt artistul plastic Gheorghe Postovanu, născut în Satul Nou, Anastasia Balmuș, strămutată din Hârtop și înfiată de Cimișlia, actorii Valentin Delinschi și Ninela Caranfil, de pe a căror scene a răsunat numele orașului. Cimișlia însă ar fi rămas un punct neclintit pe harta R. Moldova, dacă frații Iurie și Alecu Reniță, nu ar fi mutat granițele urbei, cu tot cu satele ei, mai aproape de Nistru, de Prut prin mișcarea ecologistă și culturală a muncii lor intelectuale.

Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 372

Susține Natura.md: Devino Patron!