Devino Patron!

LARGA ÎN LARG(O)UL ISTORIEI

(Mica istorie din Marea istorie)

LARGA ÎN LARG(O)UL ISTORIEI
Monument de istorie şi arhitectură naţională, Biserica de lemn „Sfânta Treime” din comuna Larga, raionul Briceni

Ca oricare dintre localităţi, Larga își are o istorie, cu începuturi scufundate în negura vremurilor și cu evenimente mai concrete clar încrestate pe răboj (letopiseţul codificat al ciobanilor) – o mică istorie care face parte din marea istorie a unui neam. (Am tot făcut uz de această spusă cvasiaforistică, aflând ceva mai târziu că a rostit-o mai întâi Nicolae Iorga, despre care George Călinescu scria că a dat de urmele lui monstruoase în toate marile biblioteci pe care le-a frecventat).

Larg(o)ul, jucat calamburistic în manieră postmodernistă, vine să exprime o desfășurare în timp sau, mai degrabă, în tempo lent, tărăgănat sau mai exact trăgănat, scos din sine cu un anumit rost, cu o rânduială chibzuită, excluzând graba, pripeala, lărgimea fără noimă, afectată de paradă. S-a înţeles, probabil, că vorbesc chiar despre caracterul, despre felul de a fi al lărgenilor, care pun totul sub dominaţia severităţii și a unei atitudini rezervate faţă de tot ce se întâmplă, care nu-i un boicot al istoriei (cum să fugi de ea?), vorbind în termenii lui Blaga, ci a unei înţelegeri cumpănite a ei (aici, trăgând turta la spuza mea, când cineva a spus că mă caracterizează dreapta cumpănă domnească, eu, lărgeanul m-am gândit că este exact, este adevărat).

De unde vine acest caracter raţional, rezervat, chibzuit. Probabil, din însăși determinarea destinală a satului, căruia i-a fost dat să ardă (pe când era numit Șipoteni, prima atestare documentară: 1429); să se mute într-un alt loc mai sigur, străjuit de dealuri și stânci (satul fiind numit cu acest prilej Larga), să cunoască și o soartă general-basarabeană de înstrăinare și de ameninţare chiar cu dispariţia identitară (interdicţie de a-și vorbi limba până și în biserică, provocarea la refuzul credinţei, neacceptată de săteni prin opunerea închiderii ei, colectivizare, deportări în masă, foamete organizată). Simt și acum un bolovan de gheaţă în spinare, când mă gândesc că în Cartea neagră a deportărilor sunt trecuţi 500 de trăitori din sat, fapt care m-a făcut să propun și alcătuirea (sau lăcătuirea cum se spune în localitate) a unui volum care să se cheme Arhipelagul GULARGA, îngânare a titlului cunoscutei lucrări a lui Aleksandr Soljeniţân. În treacăt fie spus, că familia mea (tatăl meu, Ilie, poreclit Ilie Românul, fiindcă e născut pe celălalt mal, un bun gospodar, deţinea 2,5 hectare mai puţin chiar decât cei care au primit 4 ha la împroprietărirea în 1922 și care au format mahalaua Patreasca) figura în lista deportaţilor, venită de la NKVD, dar a fost omis la transcrierea la „selsovet”.


Copilăria, paradis pierdut şi regăsit
Boicotând istoria, copilăria își asigură, prin ea însăși, o aură de solaritate și fericire. Pot spune, în acord deplin cu Nică a lui Ștefan a Petrei, că „așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-ar zice...” (Deschid aici involuntar o paranteză: scriu aceste rânduri în timp ce pregătesc o nouă ediţie a cărţii Sinele arhaic. Ion Creangă dialecticile amintirii și memoriei pentru o editură din Piatra-Neamţ, la îndemnul colegului meu Cristian Livescu).

Așadar: dragi îmi erau șezătorile, clăcile, horele și toate petrecerile din sat, pornit eram și eu să mă duc la furtișag de cireșe sau mere, să fug de trebi la scăldat, să umblu cu plugul (în banda lui Jianu îl făceam pe căpitanul; textul ni l-a spus tatăl meu care știa tot teatrul popular pe de rost)...

Cea mai dramatică a fost, însă, istoria cu păscutul vacii: eu, afundat într-o carte (Aurel Scobioală zice că-i vorba de Un căpitan de 15 ani), am uitat să am grijă de ea, care, tot îndepărtându-se, s-a pomenit în grădina unui gospodar de la marginea satului.

Acesta m-a sancţionat grav, confiscându-mi-o și eu, plângând în hohote, m-am întors acasă, așteptând a doua sancţiune... Părinţii, însă, l-au certat pe gospodarul răutăcios, sancţionat el că a băgat spaima în copilul vinovat. 

Văcuţa, precum îi spunea cu bunătatea sa proverbială Grigore Vieru, marele meu prieten de mai târziu, a fost salvatoarea familiei noastre în timpul foametei: se hrănea cu resturile mucezite din strujenii de porumb, pe care îi păstra tatăl meu, așa cum a continuat să facă tizic în vremea când apăruse cărbunele, folosindu-se de el atunci când nu mai era cărbune. Când mergeam la câmp, eram pus pe spinarea ei. Laptele văcuţei și jomul de sfeclă adus din  Pocuţia contra covoarelor și lăicerelor, ţesute de mama, ne-au salvat de la moarte în acele vremuri grele.

Mihai-Cimpoi-Împreună cu scriitorul ucrainean Andrei Miastkivski, redactorul de radio Ala Cupcea și Arcadie Suceveanu. În satul natal Larga, 1978. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al Academiei de Științe

 

De unde vine cărturarul?
La această întrebare, pe care mi-o pun frecvent intervievatoriii răspunsul meu este simplu și constant:
– Din Larga, un sat cu buni gospodari care au ţinut să se deschidă și o școală într-o vreme când prin satele basarabene acestea lipseau cu desăvârșire.

Au strâns bănuţ cu bănuţ și au trimis la ţar câţiva lărgeni să-l roage să deschidă în sat o școală. Ţarul, mișcat de insistenţa acestor ţărani care au străbătut o cale lungă până la el, le-a făgăduit pe loc să deschidă o școală pe lângă biserica din sat, care repede a fost închisă. 

Boierul Pavel Crupenschi, căruia îi aparţinea moșia satului era un filorus îndârjit, având un conac într-un loc pitoresc, căruia astăzi îi zice Pavlovca, pe vremuri fiind denumit Odaia și bine ar face consătenii mei să revină la vechea denumire. A dat dovadă și de o faptă bună (care-l favoriza pe el în primul rând atunci când a făcut-o): a sădit o Alee cu tei la 1900 după ce oaspeţii invitaţi la o petrecere de el se rătăciseră. E o Alee de toată frumuseţea, a căror miresme eminesciene inundau satul și care se păstrează și azi, putând fi admirată de cei ce intră în sat dinspre Briceni.

În podul casei părintești s-au păstrat ca prin minune câteva cărţi românești și o colecţie de Viaţa Românească, ce mi-au servit drept primele lecturi, eu datorită cumnatului meu Nicolae – învăţător, știam alfabetul la vârsta de 3 ani, fapt care m-a ajutat să frecventez și biblioteca din sat, aflată într-o căsuţă ţărănească, printre cărţi, citite în marea majoritate de mine, rătăcindu-se și un volum din ediţia de operă a lui Eminescu, întemeiată de Perpessicius, marele editor, invalid, fără mâna dreaptă pierdută în război și cu o vedere slăbită, pentru care inginerii români i-au construit niște ochelari speciali.

Tatăl meu citea cărţi în zilele de duminică, alungit pe iarba din fața casei, în mijlocul căreia se înălţa un dud imperial ce-i îndulcea pe copiii satului. Spuneam că știa balade și drame populare întregi.

Mama mea știa de-a fir a păr toate rânduielile religioase și laice, cânta cântece din vechime în timp ce ţesea, folosind vopselele naturale din ierburi și din frunzele de nuc. (În Basarabia s-au ţesut covoare de mare artă și încărcătură simbolică. Lucian Blaga vorbește despre ele în două pagini din Trilogia culturii, referindu-se la acel horvor vacus. Din păcate, fabrica de covoare, care era mândria satului, a fost închisă).

Unele dintre snoavele spuse de tata le prezentam la serbările școlare, alături de Luceafărul lui Eminescu, pe care m-au îndemnat să-l recit profesorul meu de română Parfenie Guţu și profesoara de română Tatiana Calalb / Ciornâi. Dar, colac peste pupăză, securitatea fiind informată că eu spun snoave populare (se vede că denunţul se referea la anumite aluzii făcute la realităţile contemporane), mi-a interzis să mai apar cu ele în scenă.


Larga talentelor
Scriu cu strângere de inimă acest Scriu cu strângere de inimă acest subcapitol, fiindcă unii lărgeni, care au dat dovadă de talent în cântec și în poezie nu mai sunt, dispărând de timpuriu. Îi revăd, prin filtrul fumuriu al amintirilor pe Ion Gheorghiţă, un „copil al firii”, de fină sensibilitate lirică și de un dar de a evoca copilăria în sfătoasa manieră crengiană (am pus la cale cu el, în școală, înfiinţarea unui „cenaclu al nostru”; a fost cel care m-a aprovizionat cu carte românească de la Cernăuţi, într-o vreme când librăria din Chișinău a fost închisă); pe Ion Ţâbuleac, care așa și nu și-a adunat poeziile într-un volum, dar a făcut o faptă culturală deosebită: a păstrat și a editat poeziile lui Ilie Motrescu, un Labiș nord-bucovinean, ucis de securitatea sovietică și aruncat în Prut; pe Anatol Dumitraș, cu o voce cu un timbru liric aparte, pe Alexie Rău, consacrat cărţii, biblioteconomiei, autor el însuși de cărţi de lirică pătrunzătoare, rafinată și de studii știinţifice, fost director al Bibliotecii Naţionale „Vasile Alecsandri”, care-și doarme somnul de veci în cimitirul din sat.

Buchetul de talente lărgene, din care fac parte legendarul taraf al Purcelenilor, acordeonistul și compozitorul Arsenie Pauliuc, Victor Pauliuc, umorist și jurnalist, Marcela Gafton, Vasile Ciornâi din acapela „Doina”, dinastia Tabarcea; dispărută din păcate, de pe scena ziaristicii, istoricul Ion Varta, care ne spune, în mod curajos și obiectiv, adevărata istorie a neamului nostru. Și, dacă acceptăm și faptul că există și un talent de a administra, îi putem aminti aici și pe Serafim Urecheanu, care a avut 67 de rude deportate, una ajungând chiar rector al Universităţii Tehnice din Kurgan și pe fostul ministru al agriculturii Valeriu Bulgaru.

Larga, renăscută din cenușă, ca și mitica pasăre Phöenix, iată că a devenit un focar de buni gospodari și de talente.

 

Acad. Mihai CIMPOI

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 341

Susține Natura.md: Devino Patron!