M-am născut în cel mai frumos sat

       Pe malul drept al bătrânului Nistru, între satul Jora de Jos, din raionul Orhei și satul Oxentia din raionul Dubăsari, stă așezat de veacuri unul din cele mai frumoase, pitorești și de neînlocuit sat din univers. E vorba de satul Vășcăuți, Orhei, sat, în care am văzut lumina zilei și unde mi-am petrecut copilăria. În viziunea mea, nu există altă localitate mai dragă, mai plină de mister, mai aproape de sufletul meu. Deseori mă prind la gândul că, chiar dacă am plecat din sat prin 1972, satul n-a ieșit din mine.    

Istoria satului meu, care m-a preocupat încă din anii studenției

           În anii de studenție, la Facultatea de Istorie a USM, tema lucrării de licență a fost legată tot de baștina mea, cu titlul: ,,Din istoria satului Vășcăuți”. Conducător științific l-am avut pe dl. Ion Eremei, doctor habilitat în istorie. Lucrarea am dăruit-o școlii din sat, când au fost sărbătoriți 355 de ani de la prima sa atestare. În incinta școlii se deschisese un muzeu al satului și m-am gândit că ar fi de mare folos pentru cei care vor păși pragul muzeului. Din păcate, acoperișul școlii s-a deteriorat, tot ce era în muzeu s-a distrus, așa și nu am aflat ce s-a întâmplat cu acea cărțulie care pentru mine era o mare avere.

     În căutările mele prin arhive, pe la bătrânii din sat, am dat de câteva variante ale legendei privind toponimul satului. Cea mai aproape de adevăr este legenda care spune că „trăia odată un cioban cu familia sa într-o cocioabă mică pe muchia unui deal pleşuv. El se numea Vâșcan și avea vreo 10-15 oi. Ţinea mult la turma sa, căci oile îi hrăneau şi-i îmbrăcau pe toţi ai casei. Prin părţile acelea mai locuiau şi alţi oameni, dar foarte răzleţiți. O duceau greu, căci le lipseau câmpurile mănoase şi apa. Într-o  zi, luându-și mai multe merinde cu sine, Vâscan a plecat cu turma pentru mai multe zile. A ajuns departe de casă şi spre marea lui mirare, a descoperit o întindere frumoasă pe malul unui râu şerpuitor. Întorcându-se acasă, ciobanul i-a îndemnat pe ai săi, dar şi pe oamenii ce locuiau răzleţit să meargă pe malul acelui râu şi să prindă rădăcini acolo. Sosind cele câteva familii la locul destinat au rămas uimiţi, căci au găsit tocmai ceea ce le lipsea. Şi-au durat mai întâi nişte bordeie, ca mai târziu să-şi construiască casele, care semănau una cu alta. Când sosi momentul să-i dea denumire localității, i s-a spus Vâşcăuţi, de la numele Vâșcan, care a descoperit aceste locuri”.

   Prima atestare a satului datează cu 8 martie 1633. Iar așezarea acestuia cunoaște cel puțin trei locuri din preajma actualei localități. Mama îmi povestea că, în copilăria ei, împreună cu bunicii, frații și surorile aveau casa pe locul unde azi își duce apele la vale bătrânul Nistru. Erau livezi roditoare, grădini pline cu de toate. Dar, odată cu construirea Hidrocentralei de la Dubăsari, pe timpul puterii sovietice, au fost strămutați mai pe culme, mai spre pădure. 

     Sigur că satul Vășcăuți a trecut prin toate etapele de dezvoltare prin care a trecut întreaga noastră Basarabie vitregită. Oamenii din satul nostru au participat la cele două războaie mondiale. Unii s-au întors, alții au rămas pe câmpul de luptă. Unii au luptat în armata rusă, alții în armata română. Au avut de pătimit și unii, și alții, fiind oameni simpli, care nu au fost întrebați dacă vor sau nu să plece la război. S-au schimbat multe în conștiința oamenilor în ceea ce privește etnogeneza poporului nostru, a celor de la est de Prut. Și a început acest val de trezire națională prin 1987. Mulți locuitori ai satului participau la demonstrații, cenacluri, care se desfășurau în Chișinău, mitinguri din inima Chișinăului, de la valea Morilor, la marile Adunări Naționale. Unii au pătimit din pricina deportărilor staliniste. Și spun despre toate astea dintr-o nedumerire. Și anume. După toate aceste evenimente, în sat mai există Monumentul eroului necunoscut. La sărbători, localnicii merg și depun flori. Raționamentul pe care nu-l înțeleg este următorul: e știut de toată lumea că agresorul este Rusia. Ostașul necunoscut este un rus sau mai mulți. Ei au împușcat în ostașii noștri. Războiul din 1992 în Transnistria l-a început Rusia, fiindu-i frică ca nu cumva să se unească RM cu România. Astăzi Rusia a atacat Ucraina și o distruge. Pericolul de a fi și noi atacați din nou persistă. Și în consecință noi mergem la monumentul ostașului necunoscut și depunem flori. Pentru ce? 

În anii de școală în sat nu am auzit niciun cuvânt legat de românism și România. Niciodată nu mi-a povestit nimeni despre acest lucru. Doar mama, când eram mici ne povestea cât de interesant era când învăța ea la școală. Mereu se lăuda cu cele două clase la români pe care le făcuse. Că îi plăcea foarte mult la școală, dar când să treacă în clasa a treia, au venit rușii. Și i se oprea un nod în gât. Poate erau mult prea speriați de regimul existent și nu voiau să ne creeze probleme?   

Amintiri din copilăria mea

     Astăzi, după ani mulți, gândul mă duce mereu la copilăria mea îndepărtată. Atâtea amintiri, încât aș putea scrie rânduri-rânduri până să ajung la București, pe jos. Cum să uit iernile cu multă zăpadă, care bloca ușa de la casă? Tătunea, așa îi ziceam noi, se trezea pe la ora 4 dimineața, aprindea focul în sobă, apoi trecea la dat cu lopata prin zăpadă, până făcea cărări ca să putem ieși din casă. Ne trezeam la auzul trosnetului de lemne din foc, ceea ce ne crea o senzație de mister, afară încă fiind noapte. În drum spre școală, mergeam pe urmele făcute de tătunea cu pâslele lui mari și late. 

    Primăvara era ceva de vis în copilăria noastră. De cum începea să picure din streașină, mergeam la pădure, după ghiocei. Doamne, ce bucurie aveam când găseam primul căpșor ieșit din zăpadă! Apoi înfloreau viorelele, brebeneii, toporașii, lăcrămioarele, dedițeii și tot așa. O frumusețe! Azi, copiii văd aceste flori doar pe internet. Am avut marele noroc să mă nasc în cel mai frumos sat de pe mapamond. Înconjurat din trei părți de păduri foioase și conifere. Pădurea de conifere și pini a fost sădită pe timpul când învățam la școală, împreună cu toți elevii studioși de pe atunci. Iar la vale curge faimosul Nistru, care aproape că nu mai seamănă cu cel din copilăria noastră.

   Verile le petreceam în lanurile de tutun, otrava care mânca viața copiilor, avea o vorbă mama. Acolo, la căsuțele cu sfoare de frunze de tutun puse la uscat - acesta era internetul nostru. Cel mai frumos site al nostru se numea - în drum. Asta când duminicile nu trebuia să mergem la înșirat tutunul și ne puteam zbengui toată ziua, fără să obosim cât de puțin. Și apoi scăldatul. Doamne, nu ne mai săturam de scăldat! De multe ori am pățit ceea ce i s-a întâmplat și lui Ion Creangă în copilărie. Dar anume prezența Nistrului m-a făcut să ajung cea mai bună la înot la olimpiadele sportive între școlile pedagogice din fosta urss pe când eram elevă la Școala Pedagogică din Orhei. Evident, era și de așteptat. Pe atunci purtam numele de familie RAȚĂ.    

Trei Izvoare și multe alte locuri pitorești

Pe lângă toate astea, satul Vășcăuți, cu toată frumusețea lui, mai păstrează multe amintiri. Așezarea satului a suferit câteva schimbări. Pe timpul când era pe locul din apropierea pădurii, pe un deal, străjuia prima biserică din sat, biserică din lemn, în care slujea preotul Chirița. Pe acel loc, odată cu strămutarea nu a mai rămas nimic din ce a fost, decât denumirea dealului, Dealul Chiriței, pe care îl numim și azi. În pădurea din preajmă găsim Grota care se numește Borta Boierului. Mai sus, pe cărare, se afla un izvor cu numele de Izvorul Jdaucei. Nu știu dacă mai este, pentru că în ultimii ani au avut loc mari alunecări de teren. La poalele dealului Chiriței stau falnice, foarte aproape de Nistru, tot din cauza că mereu alunecă malul, trei izvoare cu cea mai cristalină, curată și gustoasă apă. 

    Cu aceste Trei Izvoare am o amintire frumoasă. În copilărie, când mergeam primăvara la pădure, treceam neapărat pe lângă ele, așa era drumul spre Poieniță, un alt loc frumos și atrăgător pentru toată lumea. Ei, după ce am absolvit școala de 8 ani din sat, mi-am făcut studiile, mi-am întemeiat o familie și, venind vara în sat, am hotărât, împreună cu foștii mei colegi de clasă să luăm atitudine vizavi de aceste Trei Izvoare, care erau într-o stare deplorabilă. Două din ele erau chiar distruse și se putea lua apă doar din unul. Atunci am pus la cale ce avem de făcut și, cu forțe proprii am restaurat izvoarele, care au obținut un aspect de toată frumusețea. Apoi, cu preotul din sat, cu sătenii am organizat o mare sărbătoare chiar acolo, la margine de sat, în preajma celor Trei Izvoare. Au fost sfințite în aceeași zi. Atunci a venit inițiativa ca noi, foștii elevi ai clasei a 8-a A să ne întâlnim în fiecare prima sâmbătă a lunii august la cele Trei Izvoare. A durat această inițiativă timp de 35 de ani, perioadă în care izvoarele au mai fost refăcute, sfințite și protejate de noi. Mai apoi au aderat și colegii din clasa a 8-a B și împreună am reușit să autosesizăm localnicii, dar și lumea care vine mereu la Nistru, la odihnă.

   Biserica din sat poartă hramul Sf. Arh. Mihail, care a săvârșit MINUNEA, de aceea și Hramul satului este de sărbatoarea cu numele CIUDO, la 19 septembrie. A fost construită în 1878. În acele timpuri satul aparținea boierului Senadino. El deținea o Cramă, care devenise vestită în împrejurimi, dar și podgorii nenumărate, pe care noi le numeam viile boierești. Mai târziu, pe timpul sovietic, biserica a fost închisă. Dar, foarte îmbucurător era faptul, că nu a fost distrusă după cum am cunoscut mai târziu exemplul altor sate din raion. A fost păstrată în frumusețea sa, deteriorările avându-le doar de la timp. Țin minte că vara, pe căldurile mari, mama și cu alte femei din sat alegeau o zi anumită în care mergeau la biserică și făceau curățenie. Cheile se păstrau la nanu Ilie Călugărean. Femeile scoteau țolișoarele de pe jos, le spălau cu apă adusă de la Nistru. Parcă văd aievea acele țolișoare așternute pe iarbă în jurul bisericii, țolișoare care erau țesute din cozi de cârpă tot de gospodinele satului. Le asociam în gândul meu cu cărărușele din sat în plină vară, chiar dacă le cunoșteam doar pe cele din mahalaua noastră. Doamne, ce amintiri! Odată cu Mișcarea de Eliberare Națională de la 1989, în 1991, la cererea locuitorilor, biserica a fost reparată și redeschisă. Recent, a fost din nou reparată și funcționează în cadrul Mitropoliei Moldovei. Deocamdată, sper eu. 

   Din punct de vedere administrativ, satul Vășcăuți mereu s-a subordonat altor localități din preajmă. Mai întâi a fost cu s. Oxentia, apoi cu s. Susleni, fiind în cadrul aceluiași Soviet sătesc, apoi în aceeași primărie. Mai târziu a fost instituită Primăria Vășcăuți în perioada de guvernare a comuniștilor, când a fost readus în lege Partidul comunist. Această situație persistă până azi, fapt din care nu a prea avut de câștigat localitatea, dar nici localnicii. E regretabil faptul, că guvernarea Moldovei nici până astăzi nu se îngrijește să facă reforma administrativ-teritorială, ceea ce ar duce la dezvoltarea tuturor localităților din republică. Zic asta, pentru că satul nostru nu e cunoscut printr-o dezvoltare puternică și durabilă. 

Școala și profesorii mi-au rămas în suflet

 Învățământul din sat a evoluat pe parcursul istoriei. Prima școală a fost pe lângă biserică. Era o căsuță construită în curtea acesteia și mergeau să învețe cam 16 copii. Pe atunci era un singur învățător pe nume Ion Mândru, care îi învăța pe copiii din sat. Se spune că a murit în clasă, în fața copiilor. Mai târziu a fost construit un edificiu cu câteva auditorii chiar în mijlocul satului, unde am învățat și eu, și toți copiii până pe la începutul anilor 80. Am avut un colectiv profesoral de care îmi amintesc cu mândrie. Au fost cei mai frumoși ani ai copilăriei. Școala nu era încăpătoare. Erau mulți copii. Mai târziu a fost construită o școală tip, cu două etaje, cu săli mari și spațioase, unde copiii învățau până în cl. a X-a, școală medie, cum se zicea pe atunci. Elevii aveau condiții net superioare de învățare în acest lăcaș nou, cu laboratoare, săli de clasă, sală de sport, sală de activități. Din rândurile celor care au absolvit școala din sat avem personalități marcante, care duc faima baștinei departe în lume. Putem numi aici pe Dumitru Amoașii, specialist obstetrician, categorie superioară, șef de laborator la Centrul diagnostic Modus Vivendi; Ion Razza, cantautor, laureat al mai multor festivaluri de muzică folk, Artist Emerit al Poporului. Eu am fost prima femeie, prima persoană din sat, aleasă în funcția de Deputat în Parlamentul de la Chișinău, promotoare a Egalității de Gen în funcțiile de luare a deciziilor; Victor Andronachi, neurochirurg, doctor în științe medicale, conferențiar universitar, șeful Departamentului clinic neurochirurgie la Institutul de Medicină urgentă, cu studii și formări în Japonia, China și alte țări ale lumii. În prezent, din cauza numărului mic de copii, pentru că începuse fenomenul migrației și părinții tot mai des își luau copiii cu ei peste hotare, s-a transformat în Gimnaziul Vășcăuți.

   Prin anii când eram încă elevă, activa un mic cămin cultural. Era o clădire cu un singur etaj, cu o singură sală de activități, o scenă și un mic birou pentru conducătorul instituției. Se demonstrau filme aduse de la Cinematograful din Orhei, se desfășurau Adunările cetățenilor cu conducerea satului, se organizau concerte de sărbători și alte activități. Cea mai frumoasă amintire din acele timpuri este despre fanfara satului, care activa pe lângă Căminul cultural, fanfară constituită din persoane unul ca unul. Nu mai știam ce studii au membrii colectivului, dar vestea despre fanfara de la Vășcăuți era dusă până hăt, departe de sat. Țin minte, copil fiind, când se făcea joc în sat de Sf. Vasile, anul nou pe vechi, era mare veselie până după miezul nopții. Din păcate, a fost demolat mai târziu și altul nu s-a mai construit. Acest lucru s-a soldat cu plecarea tinerilor din sat. Mulți au plecat la învățătură și nu s-au mai întors, alții la muncă. Pe timpul sovhozului, în localitate s-au construit clădirea Primăriei Vășcăuți și două case cu câte 2 etaje pentru specialiștii veniți în sat. Funcționează un Centru medical, unde odată în săptămână se deplasează medicul de familie din s. Susleni. Multe amintiri mă leagă de această Vatră de Dor. Merg în sat ori de câte ori îmi vine dorul, chiar dacă a rămas doar cărărușa care duce până la sora mea mai mare. Dar și până la mormântul părinților, Ion și Olimpiada Rață.    

Zoia Jalbă 

Susține Natura.md: Devino Patron!