Mama
natura.md
Mar 8, 2021 03:56
2956
0
E seară. Tata e dus cu treburi undeva. Maică-mea observă că nu pot dormi și-mi zice:
– Adu Cartea.
Dau fuga în iatac și o aduc în braţe, ca pe o relicvă. E veche, mare, cu coperţile scorţoase, încuiată cu două catarame argintii.
Mama aprinde candela, își face semnul crucii și mă cheamă lângă ea, la gura sobei, cu lampa fixată cât mai aproape de Cartea pe care o mângâie, o sărută și abia după aceea îi descuie cataramele. Ritualul are ceva din taina unui mister pe care încă nu-l pot descifra. Dar nu punîntrebări, iar mama prinde a citi și comenta:
– Pe la miezul nopţii, apa s-a tulburat. Marea a prins a geme. Ucenicii au crezut că le-a venit sfârșitul. Tocmai atunci însă, au văzut cum cineva venea spre barca lor, mergând pe apă. „E o nălucă”, s-a auzit o șoaptă. „Sunt Eu. Să nu vă fie frică!”, i-a liniștit Iisus. „Doamne! Dacă ești Tu cu adevărat, atunci poruncește să vin la Tine, mergând și eu pe apă!”, l-a rugat Petru. „Vino!”, l-a îndemnat Mântuitorul...
Lemnele trosnesc în vatră. Flacăra dansează. Eu ascult zbuciumul mării. Spuma valurilor îmi stropește faţa. Întunericul se furișează către mine. Inima mi se zbate ca o pasăre în colivie. Dar...
– Încurajat de vorbele Învăţătorului, Petru a trecut peste bord și s-a pomenit în apă. Abia atingând creasta valurilor cu tălpile goale, el a prins a păși pe deasupra lor.
Imaginea îmi dă curaj. Văd faţa, ochii, zâmbetul Învăţătorului. Îi simt puterea. Îi aud chemarea și prind a păși și eu încet pe deasupra mării! Apa mă ţine! Miracolul s-a săvârșit!
– La un moment dat însă, Petru s-a uitat în adâncul mării, a văzut abisul ei și s-a descurajat.
Vocea mamei devine dintr-odată gravă:
– Atunci, a început să se scufunde. „Doamne!, a strigat el. Salvează-mă, că mă înec!”. Mântuitorul l-a prins de haină, l-a menţinut la suprafaţă și l-a probozit: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”
Sunt transpirat. Oftez. Abia respir. Mama simte prin ce trec, închide cartea și adaugă:
– Altă dată, când ucenicii nu au fost în stare să trateze un copil bolnav de epilepsie, Iisus le-a spus: „De vină e puţina voastră credinţă. Căci, dacă aţi fi avut credinţă măcar cât un grăunte de muștar, atunci nimic nu v-ar fi fost cu neputinţă!”.
Sunt cufundat în gânduri. Am fruntea transpirată. Mama așteaptă să conștientizez pasajul pe care mi l-a reprodus, apoi conchide:
– Din ziua când Mântuitorul a rostit aceste vorbe, s-au scurs aproape două mii de ani. Dar, pe parcursul veacurilor, oricine a crezut în ele a ieșit învingător din cele mai periculoase situaţii...
Concluzia mă liniștește. Acum mi-e clar: în viaţă, nu poţi avea nimic din ceea ce nu crezi că poţi avea!
Aurelian SILVESTRU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 325
Susține Natura.md: Devino Patron!
