Mi-e dor
natura.md
Aug 19, 2021 02:58
5025
0
Ați avut momente când vi s-a făcut dor de ceva atât de mult, atât de profund încât să te doară? Dorul acela de o persoană dragă, de un sentiment, de o trăire anume, de un loc sau de un miros?
Uneori mi se face dor de casa părintească, de mirosurile și gusturile din copilărie. Gusturi și senzații pe care, din păcate, de mulți ani ne le-am mai retrăit sau simțit. Lumea modernă, civilizarea, simplificarea și tehnologizarea au venit și cu părțile lor negative. Locuind la oraș, nu mai avem cuptoare ca pe vremuri, iar pâinea nu mai are gustul de hripcă arsă, de fum de lemn.
E vară și în grădină s-au copt cireșele și caisele alea „apoase” cum le spuneam noi în copilărie. Niște caise mari, galbene rumene și suculente. Le mâncam direct de pe creanga copacului unde ne instalam confortabil, ca niște maimuțe. Strângeam sâmburii în buzunare și îi spărgeam de ciment cu o piatră și mâncam sâmburii cu un gust dulce-amărui, ca de migdale. Erau atât de gustoase caisele astea încât rareori mai rămâneau și pentru compot sau dulceață.
:contrast(8):quality(80)/https://www.libertateapentrufemei.ro/wp-content/uploads/2016/07/21136232_m.jpg)
Apoi mai e mirosul de pâine coaptă în cuptor. Cuptor de cărămidă, mare, în care încap 10-12 tavale de pâine, colaci, plăcintă și hulubași. Dacă închid ochii pentru câteva momente, revăd cuptorul nostru de acasă, pe tata dând hripca în foc, „jărând” cu vătraiul, potrivind căldura. Niciodată nu a scos mama pâinea crudă sau arsă.
Când eram copil, îl întrebam pe tata de unde știe, cum știe că focul e bun, că e potrivită căldura? A spus că a învățat de la tătăica și că nu poate explica, doar știe pur și simplu. Când credea că e gata focul, arunca în cuptorul încins o mână de făină de porumb și dacă aceasta se ardea, închidea cuptorul și mai aștepta să se domolească. Dacă doar se rumenea, striga mamei „Mămica, e gata focul!” Imediat mama începea să ungă pâinea cu ou bătut, pentru „față” și noi duceam în alai pâinea până la cuptor. Tata o punea pe vătrai și o dădea tocmai în fundul cuptorului. În gura cuptorului mereu stăteau nelipsiții hulubași și plăcinta cu brânză.
Doamne, ce gust divin avea pâinea! Coaja groasă, crocantă, delicioasă, cu aromă și miros de foc și fum - gustul desăvârșit al copilăriei, al mâncării bune, sănătoase. Când scotea mama hulubașii din cuptor, îi punea pe o farfurie și-i acoperea cu un ștergar și ne ruga să nu-i mâncăm fierbinți (de multe ori nu ascultam, mâncam aluatul fierbinte și ne frigeam limbile), apoi când se răceau, ne așezam pe prispa casei toți și rupeam din ei, mâncând cu poftă. Dacă era vară, mereu aveam compot proaspăt făcut, iarna aducea tata compot din beci.
Și-apoi mai e ploaia de vară care venea în ropote. Caldă. Zbuciumată. Potolind colbul ulițelor. După primele picături simțeai în nări miros de ploaie și praf. Iar după câteva minute bune, mirosea a pământ reavăn, a iarbă udă, a copaci și flori spălate de praful verii. O binecuvântare. Uneori stăteam la geam sau deschideam ușa și priveam, miroseam, savuram ploaia și simțeam până în adâncul sufletului o senzație de liniște, de mântuire. Locuia demult pe strada noastră o bătrânică blajină, noi îi spuneam baba Nina. Și, după săptămâni de secetă, de călduri care uscau pământul, duminica, strângea toți copiii de pe stradă, în special fete, ne împletea coronițe de flori, ne dădea crenguțe de cireș și salcie, găletușe și porneam cu alaiul prin sat, cântând:
„Paparudă-rudă
Sai în sus și udă
Udă cu găleata,
Ca să crească fata,
Udă cu ulciorul,
Să crească feciorul!
Dă-ne, Doamne, cheile,
Să descuiem cerurile,
Să pornească ploile,
Să curgă șiroaiele,
Să umple pâraiele.”
Doamne, și-acum știu versurile pe care le cântam și aveam 6–7 ani cred! Și ne opream la toate fântânile, scoteam apă, udam totul în jurul nostru. Mergeam până la biserică unde bătrânelele ne dădeau bomboane, mere de vară și covrigei. Și eram atât de fericiți și inocenți. Și chiar credeam că Paparudele există și vor aduce ploaia. Și, adesea, peste câteva zile venea binecuvântarea cerului, răcorind pământul și potolind arșița.
De Sf. Ilie mâncam castraveți cu miere, așa o tradiție era la noi în familie. Și harbuji aduși de tata din lunca de la baltă, ținuți în beci la rece. Ce zile frumoase!
Câtă simplitate exista în viața noastră pe atunci și ce dor îmi este de serile în care ne adunam sub bolta viei, mâncând harbuji, porumb fiert, salată de legume crescute de tata cu sudoarea spatelui său, cu mâinile și sapa. Și, cu toate greutățile de atunci, cu toate nevoile și lipsurile materiale, eram fericiți. Împreună, familii complete, adormeam toți sub același acoperiș, ne trezeam dimineața și eram tot împreună.
Mi-e dor de zilele în care eram copil lipsit de griji, mi-e dor de simplitatea lucrurilor pe care noi le facem complicate acum. Mi-e dor de mama. Mi-e și mai dor de tata.
Lilia CAZACU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 354
Susține Natura.md: Devino Patron!
