Devino Patron!

Mihai, un junimist printre noi

Mihai, un junimist printre noi

În cămașă albă, călcată și cu urme ușor șifonate la încheieturi de prea mult sprijin în coate, Mihai e un elev care, la prima vedere, se pierde printre semenii săi. Dar nu este așa. Zâmbește blând când ceilalți râd în hohote, iradiind în starea lor hipnotică și convingător de veselă. Îl deranjează râsul zgomotos al generației sale, știe însă că nu poate opri exuberanța juvenilă a unei vârste când aproape totul e văzut prin ochii senini ai adolescenței. Roșește sau își îndreaptă meteoric privirea la profesor dacă un coleg spune sau face o trăsnaie.

S-ar putea crede că este în sau de gașcă, nu-și evită colegii, stă în cerc și asistă la glumele respirate ale băieților veseli, dar nu e cu gașca. Înălțimea și grațioasa trestie a corpului său îl ajută să vadă la timp când în cale iese profesorul, care merge atent pe coridoarele aglomerate ale școlii, și, cu un zâmbet cald ca răspuns la privirea galeșă a profesoarei, Mihai, mișcând un pas în spate îi face loc dăscăliței să treacă în siguranță, luând și poziția de bodyguard când mersul celor mai mici este ca la un antrenament de cros.        

Cămașa lui albă și pantalonii la dungă sunt stilul vestimentar tradițional al fiecărei zile. De când profesoara le-a povestit despre faptele iluminiștilor (studii serioase, școli ctitorite de ei pentru românii din Ardeal fără drepturi la învățătură, programe de studii, cărți tipărite etc.), despre tinerii de la Junimea pașoptistă cu teza „Intră cine vrea, rămâne cine poate”, pe care dacă te ridici la dimensiunea ei, înseamnă că orice studiu făcut are rezistență la antiplagiat, nu are doar o privire curioasă spre trecut, ci a devenit mai atent la el.

Trecut presupune și tradiție, iar o explicație exhaustivă o găsești în cartea și în modelul actual al celui care o respectă. Profesoara i-a vorbit, prin tezele scriitorului și filosofului Andrei Pleșu, că „tradiție” vine din latinescul trado, tradere, iar termenul „însemna, în primul rând, „a transmite“”, explică Andrei Pleșu într-un interviu. Dacă tradiție înseamnă și învățătură, atunci respectarea valorilor este și un proces de școlire.

Nu trebuie să știi multă filosofie ca să îți dai seama de ce Mihai poartă cămașă albă. Bunul simț, respectul pentru studii și profesori poartă cămașă albă și elevul nu le pătează cu un comportament și atitudine frivole. Are mai multe cărți citite în a căror haină s-ar vedea bine și i-ar plăcea să o poarte. Eroii mistici ai lui Mircea Eliade sau cei, care duc pe umerii lor istoria, ai lui Mihail Sadoveanu, intelectualii într-o lume de cinici ai lui Marin Preda sau Camil Petrescu sunt modele pentru care poartă cămașă albă.    

Are în minte o povestioară învățată în clasele mai mici, pe care a recitit-o ca să se convingă dacă a avut motive să-i plângă umilința eroului cărții. Se numește „Prăvale Baba” de Ionel Teodoreanu. Profesorii nu o mai aleg nici măcar la lectură, dar tocmai la predare elevilor, din teamă că nu vor înțelege copiii, obișnuiți să folosească smartphoanele încă de la câteva luni de viață, pe un băiețel cu un nume arhaic-regional, Fănuță, încălțat în botfori (cizme din piele tare și încrețită), îmbrăcat în surtuc (haină, veston), purtând în spate o raniță (sac de pânză purtat de militari, rucsac), iar în el, în loc de un mobil performant avea un abecedar și o placă (tăbliță de scris).

Cine a citit romanul, știe că băiatului, când mama l-a pregătit de școală, i-a spus: „Bagă de seamă, Fănuță, acuma intri în rândul oamenilor. S-a trecut cu joaca”. Școala, știe și Mihai, nu e joacă, teza junimiștilor pentru el este un precept dintr-un decalog pe care îl scrie în fiecare zi. respectând decalogul intri și rămâi în rândul oamenilor. Când personajul lui Teodoreanu, îmbrăcat în surtuc, este întrebat de feciorul primarului, „care avea haine de catifea albastră, cu gulet scrobit, cravată cu puchiței, plete de fată cu tunsoare pe frunte și ciuboțele” dacă e repetent, Fănuță cu o agerime neaoșă îi răspunde cu o glumă: „ – De ce, măi domnișoară?”. Scriitorul I. Teodoreanu a făcut dreptate personajului său, aruncându-l departe de terenul minat de cinici cu pretenții ale meritocrației, atunci când învățătoarea de modă veche, ar spune unii acum, i-a dat lui Fănuță un zece, iar din banca tocmai din spatele clasei a trecut în prima bancă. Acum e rândul lui Mihai să-și răzbune personajul îndrăgit, salvându-l prin munca proprie. Citește, cercetează și fără aere de june infailibil ar vrea să restabilească „formele fără fond” actuale, pe care junimiștii obținuseră o victorie aruncând în lături forma goala civilizației. Mihai, dacă ar putea chiar și la vârsta de acum, le-ar sugera multor domnișori să nu mai pășească cu infatuitate pragul liceului.     

Puțini colegi care mai apreciază cămașa curată a lui Mihai, pentru că în ea este îmbrăcat un tânăr care nu vociferează, nu stă pe prima treaptă să pozeze în fotografia care așteaptă să adune pe vreo rețea cât mai multe like-uri. El are o altă țintă – cum să-l convingă pe vreun coleg, doi, nu chiar pe întreaga sa generație, că și astăzi am putea spune despre altcineva în devenire sau poate în ordine inversă ca uriașul Titu Maiorescu despre junimistul Mihai Eminescu că este „un om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, (...) dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.“    

 

Silvia STRĂTILĂ,   

Articol publicat în revista NATURA, în numărul 372  

 

Susține Natura.md: Devino Patron!