Munca peste hotare a „generaţiei de sacrificiu”
natura.md
Mar 19, 2020 09:01
2758
0
Este un lucru bine cunoscut, și relativ ușor de demonstrat: prin aportul lor financiar emigranții originari din Republica Moldova mențin statul de origine pe „linia de plutire”. Într-adevăr, cele aproximativ 1,5 miliarde de euro care ajung în fiecare an în Republica Moldova, în formă de remitențe din partea Diasporei, constituie un veritabil „balon cu oxigen” pentru o economie de subzistență, bazată aproape exclusiv pe comerț și care nu produce aproape nimic. Datorită anume acestor remitențe cetățenii sunt astăzi în măsură să-și asigure prezentul material și să stimuleze consumul economic.
Toate bune și frumoase până aici, însă ar fi cazul să ne întrebăm care este reversul medaliei, adică să analizăm situația privind aceste remitențe din perspectiva migranților basarabeni. Care este situația lor acolo, în țările de destinație? Care sunt de fapt sursele exacte - în termeni de ocupații profesionale ale migranților - ale acestor remitențe? În ce măsură corespunde nivelul de calificare și de educație al migranților noștri cu munca propriu-zisă, efectuată în fiecare zi? Cu alte cuvinte: care este prețul social și profesional al remitențelor de care beneficiază Republica Moldova?
Se știe, că fenomenul emigrării masive din Republica Moldova a debutat la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, adică într-o perioadă în care numărul țărilor accesibile fără vize puteau fi numărate pe degete. Foarte mulți basarabeni au plecat în acea perioadă la muncă în Federația Rusă anume din această cauză: în acei ani nu era necesară îndeplinirea unor formalități complicate pentru ca o persoană să se stabilească și să muncească în țara respectivă. La fel ca azi, vizele nu erau necesare pentru a intra în Rusia, iar acest aspect încuraja un fenomen masiv de emigrare semi-legală către această țară. Totuși, au început să apară din ce în ce mai mulți basarabeni care doreau să emigreze înspre una din țările occidentale. Mai sigure, mai prospere, mai respectuoase față de drepturile umane și în general mai civilizate - statele occidentale au devenit acum două decenii destinația râvnită de emigranții noștri. „Singura” - și cea mai mare, de fapt - problemă consta în faptul, că accesul spre aceste țări era destul de restricționat, fiind condiționat de obținerea vizelor. Iar dacă dreptul de intrare în calitate de „turist” era complicat, atunci dreptul de a locui pentru o perioadă îndelungată și de a munci legal - era un obiectiv care ținea de domeniul fantasticului pentru majoritatea covârșitoare a migranților. În aceste condiții, marea majoritate a basarabenilor au ajuns să se stabilească la începutul anilor 2000 în mod clandestin și să se angajeze la muncă „fără documente” în țări cum ar fi Italia, Portugalia, Franța sau altele.
Astfel, s-a produs un fenomen masiv de declasare profesională și socială, atunci când oameni cu studii (deseori cu diplome universitare) și cu experiență de muncă (uneori de mai multe decenii) în domenii de specializare - au ajuns la statutul de muncitori necalificați, fiind gata să accepte salarii mici, condiții de muncă nesigure, să fie lipsiți de asigurări de sănătate și de șomaj etc. Practic, migranții basarabeni, de frică să nu fie expulzați din țările respective, au acceptat să-și ducă existența în niște condiții de precaritate extremă, doar ca să nu-și pună în pericol aflarea lor în continuare în țările respective. Majoritatea au fost forțați de aceste realități să renunțe la statutul pe care îl aveau în țara de origine: medici, învățători, ingineri și muncitori de calificare înaltă au ajuns să lucreze în calitate de șoferi, muncitori necalificați, îngrijitori de persoane în etate etc. Să fim înțeleși corect: orice profesie este una onorabilă și nobilă, doar că basarabenii emigrați au fost forțați de circumstanțele vitrege și nu ca rezultat al unei alegeri conștiente, să accepte muncile grele, necalificate, nedorite de cetățenii statelor - gazdă.
Regularizarea statutului basarabenilor în țările de destinație avea să se întâmple mai târziu, începând cu campaniile de legalizare masivă a imigranților din anii 2004-2005, și, peste câțiva ani, odată cu deblocarea procesului de redobândire a cetățeniei române. Însă legalizarea statutului nu a însemnat în mod automat o schimbare de atitudine cu privire la parcursul profesional. De cele mai multe ori migranții noștri au continuat să muncească la aceiași patroni, să îndeplinească aceleași sarcini la locul de muncă, să primească același salariu. Legalizarea șederii și dreptului la muncă nu a fost sinonimă, din păcate, cu efectuarea de către beneficiarii acestei legalizări, a unui salt calitativ pe piața muncii. Nu vom exagera dacă vom spune, că emigrația masivă din ultimele decenii a condus la pierderi semnificative a capitalului uman, profesional și social al concetățenilor noștri. Pierderi pentru statul de origine în primul rând, dar și pentru țările de destinație, care nu au fost în măsură să valorifice acest capital. Inclusiv din această cauză prima generație de migranți este deseori numită „generație de sacrificiu”. Speranțele acestor oameni sunt de cele mai multe ori legate de generațiile secunde de migranți - de copiii și de nepoții lor. Dar subiectul generațiilor secunde de migranți deschide noi perspective și generează noi provocări, pe care le vom aborda în unul din articolele viitoare.
Dorin DUSCIAC
Susține Natura.md: Devino Patron!
