Natura adevărată ca omul...
natura.md
Iun 22, 2020 06:33
2318
0
Revista „Natura” face parte și din viața mea. Iar a scrie despre această remarcabilă publicație, cum nu sunt multe în regatul limbii și simțirii românești, îmi este neînchipuit de greu. Înseamnă, într-un fel, a mă amesteca poate mai mult decât ar fi cazul. A nu sta, ca să spun așa, la locul meu. Și totuși...
Imediat după 1990, concomitent cu efortul zilnic cheltuit în contul revistei „România pitorească”, am scris, cu îndârjire, la puține ziare. Am colaborat, practic, numai acolo unde convingerile pe care le cultivau respectivele publicații coincideau cu ale mele. Așa s-a întâmplat, bunăoară, cu cotidianele „România liberă” și „Dreptatea” (ziarul partidului condus de neuitatul domn Corneliu Coposu). În momentul în care unele dintre atitudinile lor ieșeau tot mai stânjenitor în decor, m-am retras cu repeziciune. Fără reproș, fără suspin...
Mi-amintesc că în urmă cu circa trei decenii erau mai mulți ziariști decât publicații. Fără îndoială, așa este și normal. Între timp, raportul s-a schimbat însă dramatic. Și nu cu folos. S-a ajuns să existe mai multe publicații decât ziariști... N-ar fi mare pagubă, numai că fenomenul înseamnă o cumplită deprofesionalizare. Și nici măcar o împlinire a adaugiului latin: non multa sed multum. Și de s-ar fi întâmplat o asemenea calamitate numai în câmpul atât de gingaș și insidios al cuvântului.
Sunt și bucuros, și sunt și mândru că revista „Natura” a rămas egală cu sine. Și ca cetate în care plăieșii au dovedit, deopotrivă, dârzenie și demnitate, și ca năzuință sacră întru păstrarea neștirbită a identității neamului. Faptul că m-am statornicit atâția ani și cu cuvântul și cu inima în această fabuloasă grădină a idealurilor ființei noastre românești este ca și cum, parafrazându-l pe poet, mi-am realizat toate profețiile. Am ales să rămân în temeiul ideatic al acestei admirabile reviste fiindcă, printre atâtea minunate lucruri, îmi amintește în permanență cuvintele lui Eminescu - sub spiritul căruia publicația și-a întemeiat întreaga existență editorială: „...Cine nu minte niciodată e Natura”.
Și „Natura” mi-a mai înavuțit sufletul cu o stare, cu o credință netrecătoare. Scria tot marele nostru poet, invocând virtuți de pe vremurile când „Omul era încă adevărat ca natura și natura adevărată ca omul». Într-un chip sau altul, revista acele timpuri reînvie, ca pe un veritabil testament, fiecare apariție. Acea Natură sănătoasă, curată, izbăvitoare pentru fiecare în parte și pentru toți laolaltă.
După vreo patru ani petrecuți la ziarul din Vaslui - prilej cu care am cunoscut și vreo doi jurnaliști de la Leova, cu care eram „înfrățiți” - m-am transferat la revista „România pitorească”. Au trecut de atunci 40 de ani... 40 de ani, dintre care 30 alături de revista „Natura”. Alături, în primul rând, de Alecu Reniță, fondatorul și creatorul profund inspirat al publicației. Că „Natura” înseamnă Alecu Reniță și Alecu Reniță înseamnă „Natura” este de prisos să mai spun... Aș vrea doar să invoc, în câteva rânduri, întâlnirea de acum trei decenii. Descinzând în redacție, Alecu a adus cu el întreaga Basarabie pe care mi-o închipuisem din buna parte a vieții trăite la Vaslui: drumurile pe care le-a tot făcut bunica o vreme la Chișinău, unde fusese detașat cu munca bunicul; zvonul clopotelor catedralei din Chișinău, care se auzeau în unele duminici la Vaslui; huietul infernal al bombardamentelor și luptelor de la Țiganca, unde, în vara lui 1941, s-a prăpădit fratele bunicului
meu, Nică, plecat să dezrobească Basarabia; o urătură ce răsuna în noaptea de Sfântul Vasile, după ce Armata Regală a României trecuse Nistrul - „În Transnistria pe plai/ Ară Regele Mihai,/ Mareșalul în urma lui/Strânge roada câmpului...”; povestirile unui soldat basarabean, ospătat de bunica, la un popas făcut acasă la noi în drumul armatei rusești spre Berlin și câte și mai câte... Ca stare a anilor copilăriei mele, Basarabia era o rudă apropiată pe care cu toții o așteptam să se întoarcă acasă. Basarabia dramatică, tragică chiar, avea să fie conturată, încetul cu încetul, de lecturi, de mișcarea de renaștere națională de la sfârșitul anilor ‘80, urmărită la televizor, de atâtea și atâtea evenimente. Odată însă cu apariția lui Alecu în redacție am trăit teribila revelație a întoarcerii Basarabiei acasă!
Iar din acel moment, ca și cum ne cunoșteam de-o viață - cred că într-un fel chiar așa și era - revistele „România pitorească” și „Natura” au mers mână de mână, în aceeași cadență, cu aceeași bătaie de inimă. Cine va avea curiozitatea să răsfoiască simultan colecțiile acestor publicații va întâlni imaginea unei singulare colaborări a două reviste a căror existență s-a învrednicit, atât cât
le-a stat în putință, în aceeași matcă comună: România. Mă simt extrem de onorat de prietenia lui Alecu, de toate realizările isprăvite de-a lungul anilor împreună, de temeinicia gândirii și faptelor lui. Pentru cititorii revistei „România pitorească”, și nu numai, el este un pilduitor erou. Personal, în multe privințe, Alecu îmi amintește de marele poet și patriot Octavian Goga.
Înălțătoare flacără tricoloră!
Mihai OGRINJI
Articol publicat în numărul 340
Susține Natura.md: Devino Patron!
