Nistru-87: Iubirea cea dintâi

Ardem de nerăbdare să pornim la drum. Legăm bărcile de coada vaporaşului şi alergăm spre proră. Căpitanul Tatarciuc, ca un amiral victorios, ridică solemn mâna în sus, apoi face un pas spre o manivelă ruginită, o roteşte brusc şi ancora se smulge din prinsoare. Gata, ne-am desprins de mal! Fără nici o comandă, într-un glas, dăm startul expediţiei, umplând încântătoarea vale a Naslavcei cu un chiot îndelung de bucurie.

natura.md Mai 30, 2020 08:44 3128 0

Nistrul la Verejeni. Foto: Alecu Reniță

Soarele tinereţii, cerul albastru şi apa verzuie ne binecuvântează periplul spre tărâmuri jinduite. Nu ne vine a crede: plutim liber pe îndrăgitul şi nemuritorul nostru Nistru, iubirea cea dintâi a moldovenilor. Până la vechea cetate a Sorocii avem de navigat peste 170 de kilometri. Trăiesc senzaţia că am pornit în căutarea Atlantidei, a continentului fabulos scufundat în ape străine. Presimt că în călătoria începută o să găsesc ceea ce se declară de la tribune că a dispărut pentru totdeauna, că o să văd ceea ce se afirmă că nu există, că o să descopăr izvoarele cu apă vie, care menţin de secole suflarea pământului matern şi aduc încrederea, curăţenia şi roua pe buzele însetate a peste patru milioane de fraţi.

O zdruncinătură venită din cală, dinspre motor, mă trezește la realitate. Sub ochii noștri, o limbă lunguiaţă de nisip despică torentul uriaș al fluviului. Un vârtej puternic zguduie ambarcaţiunea și o împinge pe un braţ înspumat de valuri. Ocolim pe dreapta insula de la Naslavcea și trecem pe lângă malul abrupt care e o filă dezgolită a unei cărţi de geologie acoperită de uitarea a milioane de ani. În bătaia soarelui se evidenţiază rocile șistoase, verdele spălăcit al șisturilor argiloase din care localnicii confecţionează obiecte de artizanat și bijuterii semipreţioase.

Expediții pe Nistru. Foto: Alecu Reniță

Ne despărţim de Naslavcea, dar nu și de peisajul fermecător. Ce splendori nealterate se deschid de o parte și alta a Nistrului! Ochii nu se mai satură de priveliștile paradisiace, de văile înguste, de versanţii străpunși de stâncile singuratice, de defileurile cu râuleţe zgomotoase care spintecă platoul înalt acoperit pe ici-colo cu pâlcuri de arbori și colonii de tufari pitici. Plutim pe frontiera de est ca pe un fluviu din grădina Domnului. Călătoria mă răscolește și mă poartă spre harta străveche, spre matricea eternă, spre plaiurile natale desprinse direct din Geneză. Prinse de orizont, satele Verejeni, Lencăuţi, Mereșeuca, se perindă înaintea ochilor și încântă văzul cu casele lor albe, mândre, arătoase. Nu departe se află și pădurea domnească de la Lipnic, acolo unde mai poţi auzi chiotul arcașilor moldoveni și vocea lui Ștefan cel Mare, acolo unde memoria colectivă a trecut sfidător peste minciunile oficiale și a păstrat cu sfinţenie timpurile de glorie și înălţare a Moldovei medievale. Întreaga palmă de pământ, pe care o străbatem poartă urmele altor vremuri, dăinuirea unor nume care au făcut cinste Basarabiei ca dinastiile Hașdeu și Stamati, cărturari de mare demnitate, a căror operă de iluminare și deșteptare naţională a fost ascunsă, trunchiată și desfigurată până la profanare și ridicol.

În depărtare se văd turlele bisericilor de la Movilău și Otaci. Iluzia că Nistru ar fi un râu cuminte și lin este spulberată de apa furioasă despletită de insulele întâlnite în cale și strâmtorată între maluri înguste. În unele locuri, apa prinsă în vârtejuri mari, mână vaporașul dintr-o parte în alta și îl joacă ca pe o plută nestăpânită de vâslași. Vorbele băștinașilor despre inundaţiile devastatoare și nebunia fluviului ieșit din maluri încep să fie înţelese de noi în clipele când torentul albastru-verzui ne împinge pe un șenal rapid și periculos din apropierea Movilăului.

Trecem prin „strunga” înspumată, zgomotoasă și, brusc, râul devine calm și te lasă în cea mai plăcută tihnă să admiri cupolele aurite ale bisericilor din Movilău, oraș așternut pe stânga Nistrului și rebotezat de alţii în Moghiliov-Podolsk. Un pod de beton și metal leagă malurile și Otacii de Movilău. De fapt, ambele așezări, întemeiate de domnitori moldoveni (Otaci sau Stânca Vămii, 1419, Alexandru cel Bun; Movilău, 1595, Ieremia Movilă), și-au pierdut adeverinţa de naștere, identitatea adevărată, și numai la vestitul bazar de la Mojilău urechea mai pescuiește vorbe românești aduse de ţăranii din satele din împrejurimi.

Otaci. Bustul lui Petru Movilă. Foto: Alecu Reniță

Oricât de pitoresc ar fi peisajul, la Otaci te învăluie mahna și te simţi un străin în propria ta casă, te încolţesc aceleași întrebări legate de rostul nostru în această parte de ţară, de capacitatea de supravieţuire a moldovenilor în faţa prădalnicilor forme de deznaţionalizare și a politicii de asimilare și transformare a lor în homo sovieticus. Foarte puţini înţeleg că ceea ce s-a întâmplat cu Basarabia după răpire nu ţine numai de o expulzare a ei din istoria naţională și de o amputare adâncă a memoriei: însăși limba română a fost golită de substanţa divină, de încărcătura semantică, iar noile sensuri înţolite în straiele alfabetului rusesc au produs limba de lemn și înstrăinarea comunicării firești, făcând o ruptură între generaţii și secole de continuitate, între părinţi și copii. Limba română trecută prin dicţionarele academiei de la Moscova și a filialei ei din Chișinău, își pierdea sângele și zvâcnetul viu, aducea a naftalină și cimitir. Generaţiile postbelice, cu mici excepţii, nu au mai cunoscut farmecul și virtuţile limbii materne, s-au îndepărtat de splendorile limbii române și s-au școlit la o limbă străină, de altă ţesătură, croială și forţă de acaparare.

Nistrul în apropiere de Otaci. Foto: Alecu Reniță

La Călărășăuca mă confrunt cu prima „operă” a statului-ateu de pe malul drept: un monstru de beton care pretindea să ajungă o staţie de epurare a deșeurilor din Otaci, se ridica scârbos chiar în faţa complexului monastic, a lăcașului de cult transformat de sovietici în ospiciu.. La o margine de cimitir monastic părăsit aveam să aud amintiri spuse în șoaptă de o maică ce dădea târcoale mănăstirii de peste trei decenii cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu va face dreptate și acestui loc profanat de comuniști. Maica mă purta pe teritoriul părăsit de alienaţii mintali și îmi arăta o istorie batjocoritoare de 30 de ani, desfășurată sub ochii ei neadormiţi, de când călugăriţele au fost fugărite din mănăstire. - Nu călca pe trotuar, - aud și acum vocea ei tremurândă, - sub pietre și asfalt se află icoane. Când ne-au fugărit din mănăstire, ploua. I-am văzut: de la biserică până la trapeză - 25-30 de metri, - au făcut cărăruie... din sfintele icoane. După închidere, biserica a fost prefăcută în club și, pe locul altarului, antihriștii au pus bustul lui Lenin. Pe urmă au adus aici o brigadă de tractoare, iar pe timpul lui Brejnev au făcut o casă de nebuni. Mănăstirea avea și o bibliotecă plină de cărţi vechi, unele în coperţi de argint și lemn. Când au venit peste noi, cât a fost iarna de lungă, au tot făcut focul în sobe cu acele cărţi în care se afla cuvântul lui Dumnezeu.

Icoană în Mănăstirea Călărăşăuca. Foto: Alecu Reniță

Maica mă purta printre ruine. Vorbea o română veche, dulce și la un moment dat pierduse distanţa în timp: îmi arăta pereţii scrijeliţi cu sfinţii văzuţi numai de ea, își făcea cruce, îngenunchea și săruta poala unei mantii nevăzute, se ridica și făcea plecăciuni unui cortegiu imaginar, care îi răscolea inima, credinţa și tinereţea. ...Pe o scară spiralată, cu trepte din lemn masiv de stejar, reușesc să ajung în vârful turlei sparte. Printre bucăţile desfăcute de tablă ruginită și spărturile mari se deschidea panorama mirifică a Nistrului. Timpurile și epocile se învălmășeau. Jos, printre cărămizile sfărâmate se zărea haina cernită a maicii ce aștepta cortegiul festiv; dincolo de zidurile mănăstirii se legăna un codru secular, iar păsările cerului zugrăveau arabescuri pe un albastru de cicoare. De la înălţimea turlei se auzea respiraţia de copil orfan al Basarabiei, tânga Nistrului și fâlfâitul de aripi. Cine ar fi cutezat de la acea înălţime să dea definiţia libertăţii și să numere păsările cerului?