Nistrul, iubirea cea dintâi

Gata, ne-am desprins de mal! Fără nicio comandă, într-un glas, dăm startul expediției, umplând încântătoarea vale a Naslavcei cu un chiot îndelung de bucurie. Soarele tinereții, cerul albastru și apa verzuie ne binecuvântează periplul spre tărâmuri jinduite.

Nu ne vine a crede: plutim pe legendarul și nemuritorul Nistru. Până la vechea cetate a Sorocii avem de navigat peste 170 de kilometri. Trăiesc senzația că am pornit în căutarea Atlantidei, a continentului fabulos scufundat în ape străine. Ne despărțim de Naslavcea, dar nu și de peisajul fermecător.

Nistrul văzut de pe stâncile Naslavcei. Foto: Alecu Reniță

Ce splendori nealterate se deschid de o parte și alta a Nistrului! Ochii nu se satură de priveliștile paradisiace, de văile înguste, de versanții străpunși de stâncile singuratice, de defileurile cu râuleţe zgomotoase care spintecă platoul înalt acoperit pe ici-colo cu pâlcuri de arbori și colonii de tufari pitici. Plutim pe frontiera de est ca pe un fluviu din grădina Domnului. Ce noroc imens că Nistrul a rămas pe loc, că nu l-au scos din albia străbună, că nu le-a reușit să-l înlănțuiască definitiv în partea de sus, să-l oprească între diguri și baraje.

O coroană fără diamante își pierde strălucirea, nimbul și fascinația. Nu poți vedea și înțelege tărâmul fabulos al Nistrului în afara locuitorilor riverani, a vetrelor seculare și milenare cuibărite în locuri de un pitoresc care îți taie respirația.

Băștinașii de pe ambele maluri, mulți dintre ei descendenți din răzeși sau mazili, cu strămoși pe la curțile domnești, își trăiesc viața după rânduieli arhaice, având o legătură ereditară cu râul. Misiunea veche de străjer nu a dispărut din memoria, comportamentul și conștiința lor. Când ei te acceptă, parcă ți-ar încredința să stai de veghe la hotar, la vistierie, la paza domniei. Adeseori, privirea lor încărcată de tăcere și mister, țintește în necunoscut, în hăul de la răsărit, în golul desprins din nemărginirea stepelor. Firea lor de santinelă mai știe să adulmece pericolul de la mari distanțe.

Nistrul lângă localitatea Unguri. Foto: Alecu Reniță

Din subconștientul băștinașilor nu a dispărut definitiv tropotul hergheliilor nomade și al hoardelor dezlănțuite de pofte animalice și barbare, care se zvârcoleau bezmetic în căutarea bogățiilor străine, prefăcând în drumul lor totul în pradă, robie și scrum. Când haitele flămânde se apropiau furibunde și cu urlete de fiară hămesită, Nistrul se transforma în oșteanul de neclintit, în zidul natural și, nu rareori, oprea sălbătăciunile, jaful și pustiul să năvălească pe pământul roditor al Moldovei. Inundațiile frecvente, apa rapidă și adâncă, îi ținea săptămâni întregi pe malul stâng pe prădători, până făceau cale întoarsă în cuibarele lor din Crimeea, de pe Nipru, dincolo de munții Ural sau de pe Volga.

Astfel apărând băștinașii, moșia și domnia, Nistrul a intrat în sufletul și existența cea de toate zilele ale românimii băștinașe și a devenit pe cât se poate de firesc – iubirea cea dintâi și de totdeauna a Moldovei. Înainte și după descălecare, Nistrul avea straie domnești, dăruind moșii celor viteji și lăsându-și sigiliul pe hrisoave și urice, devenind cartea de boierie, în care înaintașii au scris filele de glorie, așezând temeinic pietrele de hotar la vaduri prin cele patru cetăți voievodale. Lanțul de vetre arhaice, înșirate ca mărgăritare, mai sus de Hotin și până la Cetatea Albă, poartă însemnele oamenilor liberi cu privire pătrunzătoare de străjer, mai peste tot neam de gospodari, care își dezvoltau și creșteau satul sau târgul ca pe o familie unită, serveau cu credință domnitorul de la Suceava sau Iași, își cunoșteau rostul și se rugau Domnului să le primească iubirea și să le ocrotească moșia.

Lumânările aprinse de misionari în alte veacuri încă mai licăresc și împrăștie lumina peste apa curgătoare, în malurile verticale încă se mai văd urmele pustnicilor și ale mănăstirilor rupestre, în schiturile și grotele ascunse încă se mai aud rugăciuni ale strămoșilor înălțate la ceruri pentru vrednicia și veșnicia pământului, a neamului nostru. Cât de singuri și de săraci am fi, dacă cineva, după modelul râurilor siberiene, ar îndrăzni să-l izgonească pe pământuri străine, să-l scoată din cântece, din doruri, din ființa și viața moldovenilor. Cui ne-am spune durerea, cine ne-ar mângâia și încuraja? Pe aici doina străbună se cântă altfel: „Jelui-m-aș și n-am cui, jelui-m-aș Nistrului”.

Nistrul la Trifăuți. Foto: Alecu Reniță

Călătoria mă răscolește și mă poartă spre harta străveche, spre matricea eternă, spre plaiurile natale desprinse direct din Geneză. Mă întreb: cum de o fi reușit cronicarul Miron Costin, pe la 1654, când limba română literară abia se ivea din cuibul ei daco-latin, să închine un poem, să descrie în cuvinte emoționante Nistrul și Moldova, să le spună băștinașilor că ei locuiesc pe un meleag al zeilor, într-o grădină mai încântătoare decât cea de la poalele Olimpului.

Au trecut peste trei secole, dar rândurile cronicarului își păstrează prospețimea și arată legătura organică a oamenilor cu iubirea lor dintâi – Nistrul. Ascultați, cum începe la 1654 „Cântarea Moldovei”: „Nistrul cel măreţ … curge printre stânci sculptate natural, ca și cum ar fi lucrate de mână de om: e mai frumos ca Nilul… Peste tot, câmpii mănoase, pășuni întinse, care alte pământuri în lume se pot asemăna cu acestea? Mai departe ei văd și păduri… și când aplecară ochii, văzură o ţară, cum ar fi o grădină înflorită. Privind spre răsărit se minunară de așa ţară cu câmpii pline de flori asemenea raiului. Dacă zeiţele din fabulele grecești ar fi aflat de aceste  ținuturi, ar fi venit desigur aici din Olimpul lor”.

Ar mai recunoaște cronicarii, cărturarii și chiar gloriosul Ștefan cel Mare moșia pe care a apărat-o cu sabia, cu sângele strămoșilor, cu plugul, cu crucea? Eh, Cantemire, Cantemire…

Nistrul trece pe lângă orașul Soroca. Foto: Alecu Reniță

Vaporașul lunecă lin prin apa albăstrui-verzuie și deschide la fiecare cotitură peisaje de suflet, care îmi amintesc de locuri, oameni și cărți condamnate la uitare și necunoaștere. Savurăm cu nesaț peisajele nistrene și localitățile înscrise atât de armonios în mediul înconjurător. Prinse de orizont, satele Verejeni, Lencăuţi, Mereșeuca se perindă înaintea ochilor și încântă văzul cu casele lor albe sau sinilii, mândre, arătoase. Nu departe se află și pădurea domnească de la Lipnic, acolo unde mai poţi auzi chiotul arcașilor și vocea lui Ștefan cel Mare, acolo unde memoria colectivă a trecut sfidător peste minciunile oficiale și a păstrat cu sfinţenie timpurile de glorie și înălţare a Moldovei medievale.

Plutim ca într-un basm din copilărie, când o rugam pe mama sau bunica cu lacrimi în ochi să nu încheie povestea. Ce tărâmuri necunoscute și iubiri tăinuite căutăm pe Nistru? Or, poate amețiți de prima gură de libertate, ne căutăm pe noi înșine și actele noastre de identitate, răpite în plină zi de vară, poate avem și noi dreptul elementar să ne cunoaștem rădăcinile, istoria proprie, limba maternă, părinții? Poate Nistrul e chiar ființa noastră curgătoare prin veacuri, e chiar cartea de arhivă, care păstrează memoria și voința unui popor de a fi stăpân pe vatra sa milenară?

De ce Nistrul ne răscolește, lăsându-ne cu senzația că în apele lui se termină un continent, o lume, o civilizație, că mai departe, în zare, nu ai ce te porni că rămâi singur de tot, până te înghite pustiul. Parcă îți spune părintește: „Nu te aventura după Fata Morgana din stepele fără margini, nu îți părăsi iubirea cea dintâi, rămâi în casa ta, și atunci familia și neamul tău vor continua să rodească și să se înmulțească aici, din veac în veac, lângă izvoarele vii, sfințite de dragostea curată a unui popor sedentar, care crede în dreptatea și în paza lui Dumnezeu”.

Satul Climăuții de Jos la malul Nistrului. Foto: Alecu Reniță

Alecu RENIȚĂ
Fragment din cartea „Pe Nistru, spre izvoare”
apărută recent în „Colecţia Verde” de la Bucureşti
 

Articol apărut în Revista NATURA în numărul 362
 

Susține Natura.md: Devino Patron!