Novodnestrovsk, începutul sfârșitului (V)

La Unguri, o mică localitate situată pe malul drept al Nistrului, în aval de Otaci, descopăr la poalele unei costişe de codru secular, răbufnind direct din stânci de calcar, izvoare puternice. Casele pitite pe sub arbori uriaşi, cuprind terasele nistrene până la 200 de metri deasupra fluviului.

Vegetaţia luxuriantă camuflează un început de nenorocire care a lovit satul de vreo cinci - şapte ani: pe terasele de mijloc şi superioare, unde se găsesc mai mult de jumătate din casele satului, a dispărut apa din fântâni. Primăria, ca să aline necazurile oamenilor, a procurat o autocisternă de patru tone, care vine la izvoarele din vale, ia apă, o duce şi o toarnă în fântânile din partea de sus a satului. Apa se menţine în fântâni cel mult 24 de ore, după care dispare. Mi s-a părut ireală şi sisifică urcarea zilnică a apei cu autocisterna pe terasele de mijloc şi superioare. De ce o fi dispărut apa într-o zonă a apelor? 

Încercăm să deznodăm ghemul şi să găsim explicaţia; încercăm să discutăm cu sătenii şi conducerea, cu pădurarii şi octogenarii. Lumea e suspicioasă şi speriată. Se teme să răspundă la întrebări, să vorbească deschis. Primarul se bâlbâie şi strânge din umeri. Unii săteni lasă ochii în jos, alţii îi ridică în sus. Nu prea înţeleg semnele lor, dar când îi văd cum îşi muşcă limba şi se ascund după deget, îmi răsună în urechi mărturisirea telefonică din anul trecut, a unei doamne care se sufoca de frică.

Satul Unguri de pe malul drept al Nistrului. Foto: Alecu Reniță

Alexandr Jucenco, preşedintele Academiei de Ştiinţe la Chişinău, declanşase o campanie murdară împotriva ecologiştilor şi a săptămânalului „Literatura şi Arta”, când am fost sunat la redacţie de o persoană care nu îşi spusese numele. Vorbea în basma, sau pe nas, ca să nu-i fie identificată vocea de serviciile de ascultare și înregistrare. Probabil, tremura toată, fiindcă îmi spunea, sufocându-se de spaimă, lucruri necunoscute și neverosimile la acea vreme. „Jucenco e un mincinos. Academia a finalizat, încă în anul 1981, două studii pentru comitetul central al partidului despre starea reală a mediului înconjurător din R.S.S. Moldovenească şi despre consecinţele degradării ecosistemelor asupra populaţiei.

Cei de sus cunosc adevărul: Moldova e un poligon experimental al economiei sovietice, al chimizării agriculturii. În solurile moldoveneşti se toarnă, pe fiecare hectar, de 25 de ori mai multă otravă decât pe un alt hectar din partea europeană a Uniunii Sovietice. Speranţa de viaţă a 39 de mii de mecanizatori de la staţiile agrochimice e de 45 de ani. În republică sunt 70 de şcoli speciale pentru copiii handicapaţi ai părinţilor colhoznici care lucrează cu chimicale şi pe plantaţiile de tutun. Peste 90 la sută din fântânile Moldovei au apă nepotabilă. Din cele 3000 de râuri mici, nu există nici unul cu apă bună pentru adăpat animalele sau pentru irigaţie.

Producţia agricolă, în primul rând, legumele şi fructele din stânga Nistrului, e otravă curată. Zeci de specii au dispărut şi alte sute sunt pe cale de dispariţie. Moldova se transformă într-un cimitir pentru tot ce e viu pe acest pământ. Credeți-mă: cei de la comitetul central cunosc adevărul, dar cer celor de la Academie să spună minciuni, să demonstreze ştiinţific că modelele economice experimentate în R.S.S.M., ar fi un mare progres pentru ţară şi o fericire pentru populaţie. V-am spus adevărul gol-goluţ. Vă rog, vă implor în numele viitorului, nu tăceţi. Toată speranţa e în „Literatura şi Arta”, în oamenii de creaţie, în cei câţiva ecologişti, fiindcă savanţii sunt întruchiparea ipocriziei şi a laşităţii”. Mărturisirea anonimă m-a ajutat enorm cu cifre și argumente, dar m-a şi convins că frica le ia oamenilor şi demnitatea umană, şi minţile. Dacă cei de la Academie mint şi tremură, darămite oamenii simpli…   

După barajul de la Novodnestrovsk, Nistrul arată mai mic decât Prutul. Foto: Alecu Reniță

Trecem pe ulicioarele pustii ale sătucului şi fotografiem autocisterna din care se toarnă apa în fântâni. E un episod din teatrul absurdului – să torni apă în fântânile de pe terasele râului. Primarul e în derută totală – nu ştie cum să ne interzică să fotografiem. Până la urmă ne roagă să nu-l „scoatem în prăjină” că mai are doi ani până la pensie. Scapă din gură că secarea fântânilor a început odată cu scăderea debitului Nistrului, după ce ucrainenii au construit rezervoarele uriaşe de apă şi hidrocentrala de la Novodnestrovsk.

Acelaşi Igor Puşcari, impresionat de episodul cu cisterna, îmi spune că savanţii din Odesa deţin informaţii conform cărora grandioasele rezervoare de apă ale hidrocentralei de la Novodnestrovsk sunt construite pe un masiv carstic, străbătut de galerii, catacombe, goluri subterane total nestudiate, masiv care s-ar fi fisurat în mai multe locuri sub greutatea milioanelor de metri cubi (unele lacuri de acumulare ating adâncimea de 30-40 de m) şi înghit cantităţi enorme de apă care dispar în adâncurile pământului, pentru ca mai apoi, la mari depărtări de fluviu, să apară la suprafaţă şi să provoace alunecări de teren.

De altă parte, mai adăugă Igor Pușcari, oglinda lacului în amonte de barajul de la Novodnestrovsk ocupă o suprafață imensă și se întinde pe o lungime de aproape două sute de km. Iar de acolo, urmează să construiască alte baraje și alte hidrocentrale – un lanț de cascade, ca să aibă apă pentru a o duce printr-o conductă uriașă, pe o distanță de peste o sută de km, la reactoarele 3 și 4 de la centrala atomică de la Hmelnițk. În consecință, peste 30 de procente din volumul apei acumulate se evaporă, în afară de cantitățile uriașe care dispar în subteran. Nu cunoaștem care sunt calculele reale, câtă apă se va aduna mai sus de baraj și câtă apă va fi slobozită în aval pentru a păstra în viață Nistrul. De unde se va lua atâta apă? Bazinul hidrografic e prea mic pentru grandomania unor asemenea proiecte. Ucidem râul, nu alta. Cum să ne opunem, când proiectanții schimbă cursul marilor fluvii siberiene, iar Academia de Științe a Uniunii Sovietice  încuviințează și justifică proiectele criminale de distrugere a planetei? Ai auzit de un alt proiect aberant, pe cale de a începe? Vor să ducă Dunărea, de la Reni, prin canale, să traverseze tot Bugeacul, și s-o unească cu Niprul între regiunile Odesa și Nicolaev?

Acum ne încearcă de minte cu Nistrul. Dacă le reușește, în Ucraina și Moldova, vor fi râmate mii de canale și bazine de acumulare, care nu vor dezvolta agricultura, ci vor saliniza și distruge milioane de ha din republicile noastre. Ne lasă și fără de apă, și fără de soluri. Nici obștimea, nici comunitățile afectate, nici savanții din Lvov, Ternopol, Cernăuți, Vinița, Chișinău și Odesa nu cunosc nimic despre proiectele elaborate la Moscova. Să-i scriem lui Gorbaciov, să-i cerem lui Râjcov să oprească construcția hidrocentralelor pe Nistru, fiindcă tot ce vedem la Novodnestrovsk e doar începutul sfârșitului unui fluviu, care dăruiește apă potabilă la peste 8-10 milioane de oameni. Că oricât de puternică e Uniunea Sovietică, nu poate să aducă apă cu cisterna la atâta lume.

Dispariția apei din fântânile din satul Unguri ne deschide ochii la primele consecințe ale dereglării echilibrului ecologic din regiune. Mai în fiecare localitate riverană din aval de la baraj, sătenii se plâng că le seacă fântânile și izvoarele, chiar dacă râul e la un pas. Aflăm că niciodată, din moși-strămoși, nu s-a auzit să se usuce cișmelele sau fântânile de pe terasele Nistrului. De 5-7 ani a început „pedeapsa lui Dumnezeu”.

Facem legătura cu îndiguirea apelor: barajul cel mare a fost gata în 1978, iar cel mic în 1981. După darea în exploatare a hidrocentralei de la Novodnestrovsk la capacitatea energetică prevăzută pentru anul 1983, debitul Nistrului s-a înjumătățit, iar în „orele de vârf” se micșorează de 3-4 ori. Inundaţiile şi viiturile naturale au încetat, nivelul apelor subterane a scăzut, mii de izvoare şi sute de pârâiaşe au dispărut. Fluviul a început să-şi piardă capacitatea naturală de oxigenare şi purificare, declanşându-se un lanţ de procese degradante legate de „înverzirea” apelor, dispariţia ihtiofaunei şi a diversităţii biologice, înnămolirea limanului. Modul de funcţionare a ecluzelor de la barajul de la Novodnestrovsk, bazat pe deschiderea şi evacuarea stratului de jos al apelor, cu o temperatură de 6-7⁰ C, a distrus ihtiofauna de la Naslavcea până la Soroca. Abia după 170 de km de la ecluze, temperatura apei Nistrului ajunge la 13-15⁰ C, temperatură care permite reproducerea unor specii de peşti. Iar dacă mai luăm în calcul şi barajul de la Dubăsari, construit de sovietici în anul 1954, baraj care a oprit circulaţia naturală a peştilor din Dunăre şi Marea Neagră spre cursul de mijloc şi superior al Nistrului, putem înţelege de ce în numai câteva decenii au dispărut faimoasele specii de peşti care aduceau venituri importante ţinutului basarabean.

Satele din aval de barajul de la Naslavcea au ajuns în deficit de apă. Foto: Alecu Reniță

De la Herodot până la Mihail Sadoveanu găsim rânduri şi pagini despre bogăţia fără de pereche, despre peştii ce mişunau în apele Nistrului, specii rămase azi doar în amintiri şi în beletristică. De fapt, după venirea sovieticilor şi a economiei lor centralizate, Nistrul a fost deposedat pe rând de bogăţiile pe care le-a dat Dumnezeu şi de cele făurite de mâna băştinaşilor. Fântânile fără de apă de la Unguri şi din multe alte sate riverane  semnalau în vara anului 1987, așa cum spunea colegul de la Ternopol, începutul sfârșitului unui fluviu care asigură cu apă potabilă 8-10 milioane de suflete.

Dar cine să audă neliniştea izvoarelor şi durerea naturii într-un regim dictatorial? Împreună cu dereglarea echilibrului milenar al naturii, sub loviturile ideologice se prăbuşea şi sufletul uman, şi morala creştină, şi credinţa care menţineau omul şi natura într-o bună înţelegere şi vieţuire. Nistrul îşi trăia drama în singurătate ca un ultim străjer care avea conştiinţa că nu poate ceda, fiindcă odată cu prăbuşirea sa se prăbuşeşte hotarul de est al latinităţii şi o întreagă ţară.        

Alecu RENIȚĂ   

(fragment din cartea Pe Nistru, spre izvoare)

Susține Natura.md: Devino Patron!