O duminică de iarnă la Rudi

În fiecare început de an, prin ianuarie, pașii mă poartă în nordul Moldovei. Se întâmplă să ajung și mai des pe acolo, dar prima lună a anului musai trebuie să mă găsească la Nistrul de Sus, acolo unde echipa de ornitologi poposește pentru recensământul de iarnă al păsărilor acvatice. E o tradiţie a noastră la care ţinem morţiș, pentru că acolo ne place tot: oamenii, căsuţele, peisajele și bătrânul canion al Nistrului cu caverne și grote săpate cine știe când.

natura.md Nov 26, 2019 04:13 3829 0

Zona este deosebit de pitorească anul împrejur, însă iarna are un farmec aparte. Pământul, drumurile, pădurile, câmpurile – toate sunt acoperite de zăpadă. Lumea întreagă, hăt până în orizont, e îmbrăcată în alb, şi doar prin localităţi omătul e frământat pe ici-colo de oamenii care au avut treabă prin sat. Căsuţele dorm în hainele lor de iarnă şi numai câte o aţişoară de fum îşi caută drumul spre cer. Tu umbli îngheţat bocnă pe malul Nistrului, treci peste văgăuni, laşi urme în zăpada proaspătă, admiri oglindirea malului ucrainean în apa calmă a fluviului.
Genul acesta de hoinăreală, în care mergi pe unde pofteşti, te uiţi la ce vrei şi nimeni nu te grăbeşte, este exact felul în care îmi place mie să descopăr Moldova şi locurile ei frumoase; este tocmai modalitatea prin care descopăr şi învăţ singură aspecte din istoria şi geografia noastră. Şi abia când ajung acasă, când toate cele văzute şi umblate se sedimentează, abia atunci mă apuc să înşir pe hârtie momentele care ar putea impresiona şi pe alţii.

Aşa au stat lucrurile şi în cazul Mănăstirii Rudi din raionul Soroca. Aşezată pe malul Nistrului, într-un loc deosebit de pitoresc, mănăstirea şi întregul ţinut al Sorocii mă intriga. Numai că aşa cum se întâmplă deseori în viaţă, niciodată nu găseam timp pentru a lua zona la pas, aşa cum îmi place mie. Genul acesta de plăcere era amânat pentru alte timpuri şi alte ocazii şi mă mulţumeam doar să savurez din goana maşinii indicatorul rutier care arăta încotro e satul Rudi şi mănăstirea.
Am descoperit acest loc venind de la Nistru, din defileul împădurit ce se întinde până spre satul Unguri, după 30 de minute de trecut prin toate râpele şi de urcat canionul abrupt care desparte mănăstirea de bătrânul fluviu. Pădurea dormea acoperită de zăpadă şi doar ciocănitorile zburau de colo-colo doftoricind copacii. Pe undeva pe aici, prin văgăunile formate de râuleţul Bulboana, au zburdat Lăutarii lui Emil Loteanu, filmând secvenţe pentru filmul cu acelaşi nume. Am dibuit cu chiu cu vai o potecă care urca încăpăţânată în sus, pe panta aproape verticală, şi care ne-a adus în faţa unui platou întins unde se înşira mănăstirea şi acareturile ei. Când ne-a văzut roşii la faţă şi gâfâind pe întrecute, o călugăriţă ne-a întrebat: „Da voi de unde veniţi?!”, la care noi am răspuns cât se poate de natural: „Păi… de la Nistru!”. Măicuţa s-a uitat la noi cu un calm izvorât din marea răbdare pe care o au feţele bisericeşti pentru toţi „nebunii” care le calcă pragul, aşa că nu a mai zis nimic şi doar ne-a arătat drumul spre ieşire. În oboseala şi frigul de atunci n-am catadicsit să întreb de povestea mănăstirii, în schimb m-am mulţumit să sorb din priviri arhitectura, peisajul, umbletul măicuţelor; m-am concentrat pe atmosfera aceea de izolare şi abandon pe care o încerci în mod natural atunci când dai peste un loc frumos şi o mănăstire. Acasă am început să mă documentez şi am aflat că acest complex mănăstiresc fusese ridicat în anul 1777, pe moşia fraţilor Andronache şi Teodor Rudi (Rudea). Ctitori au fost fraţii Petru şi Simion Donciu din Movilău (azi Mohyliv Podolskii din Ucraina), iar inscripţia care atestă aceste informaţii se află în interiorul bisericii: „În numele bisericii Sfânta Treime şi ierarhului lui Hristos Nicolae s-a înălţat pe timpul preacuviosului de Dumnezeu iubitor Domnul Grigore Alexandru Ghica Vodă, cu binecuvantarea Înaltpreasfinţiei Sale Inochentie, Episcop de Huşi, prin bunătatea şi grija preafericitului ctitor Andronache Rudi, căpitan, şi fericitul ctitor Simion Donciul, negustor din Movilău, Podolia, pe moşia susnumitului Andronache Rudea, anul lui Dumnezeu 1777, luna iunie, ziua 1”. Anul acela a fost tragic pentru istoria Ţării Moldovei, căci Bucovina a fost cedată Imperiului Austriac de către otomani, iar domnitorul Moldovei din acea vreme, Grigore Ghica al III-lea, a fost asasinat la Iaşi în luna octombrie pentru că a protestat împotriva acestui lucru.

Istoria spune că iniţial aici a fost un schit pentru călugări care a funcţionat până în 1828, după care călugării au fost mutaţi la mănăstirea Călărășeuca, iar în locul lor au venit maicile de la mănăstirea Sărătura, ţinutul Hotin. Mănăstirea a trecut printr-o perioadă grea, când a fost acaparată de moşierul Mihail Boguş şi desfiinţată în 1846, însă după 75 ani de ruină a fost redeschisă de către episcopul de Hotin Visarion Puiu. La acea vreme mai exista doar biserica, construită din ziduri groase de peste un metru, respectând un stil arhitectural tipic moldovenesc din perioada medievală: streşini largi, o turlă a bisericii susţinută prin arcuri semicirculare suprapuse, ce formau renumita boltă moldovenească, unică în Basarabia. Din acest motiv, încă din 1921, biserica a fost declarată monument istoric, iar ansamblul monahal reconstruit. În 1940 mănăstirea iar a fost închisă şi abia după 1999, după o renovare amplă, au revenit călugăriţele. Astăzi, mănăstirea Rudi este inseparabilă de satul cu acelaşi nume, atestat pentru prima oară în sursele istorice în anul 1463. Un drum abrupt şi sinuos leagă localitatea de mănăstire, practicat de secole şi poate chiar de milenii. În apropierea satului se află așa-numita „Peșteră a Răposaţilor”, însă grupul nostru n-a reuşit s-o cerceteze. Ne-am mulţumit să privim cimitirul sub care se întinde peştera (de asta se numeşte a „Răposaţilor” sau „a Morţilor”). Această cavernă naturală,săpată în calcarul sarmaţian de apele subterane, are o lungime de peste 76 de metri, şi conform unor legende pescuite ici-colo, s-ar întinde până sub albia Nistrului şi ar ajunge pe malul ucrainean. Gândul că această peşteră îşi întinde tentaculele pe sub canioanele împădurite pe unde am hoinărit eu adineauri m-a făcut să nu-mi găsesc locul în scaun pe drumul înapoi spre Chişinău. Rămâne făgăduiala unei reîntoarceri cât mai rapide acolo, pentru a explora peştera, a găsi cetăţuia „La şanţuri”, a admira arcul geodezic Struve, (singurul monument UNESCO din Republica Moldova) şi multe altele care cu siguranţă nu pot fi acoperite într-un weekend. Atâtea de văzut, atâtea de făcut, şi doar o pagină pentru scris!
Rămâne să ne auzim data viitoare.

Silvia Ursul,

revista NATURA,

Susține Natura.md: Devino Patron!