Olga Vrabie şi dragostea pentru limba română
natura.md
Aug 31, 2021 09:09
1988
0
Legătura dintre cuvinte, limba de care aparțin și felul în care vibrează la acestea sufletul vorbitorului este fascinantă. Vraja aceasta este cel mai bine țesută de către poeți, de către cei care știu cum să dea frumusețe și savoare cuvintelor.
Dar ce se întâmplă atunci când un poet nu stăpânește bine tainele limbii în care vrea să-și seducă cititorul? Ce se alege din acel sufl et care, sfâșiat de lupte și remușcări lăuntrice, își reproșează mereu că nu se ridică la înălțimea marilor mânuitori de cuvinte?
Studierea vieții Olgăi Vrabie, o poetă din timpul Basarabiei interbelice, aruncă o rază de lumină asupra acestei întrebări. Crescută de mică în leagănul sonorităților slave, poeta îndrăgostită de muzicalitatea latină a românei și-a jertfit răbdarea pentru a deveni una din emblemele poeziei românești. Dacă nu era Iurie Colesnic și a sa lucrare „În lumea asta sunt femei…”, Olga Vrabie avea să rămână, pentru mine și pentru mulți oameni, o necunoscută a istoriei noastre literare.
Olga s-a născut la 11 noiembrie 1902 la Chișinău, în familia lui Dimitrie și Elena Vrabie. Tatăl său, militar de carieră, a participat la mișcarea de eliberare națională din Basarabia și a fost pentru o vreme primar al orașului Bălți. Întrucât întreaga familie s-a mutat în acest oraș, tânăra Olga a studiat aici în timpul gimnaziului și liceului. Și-a făcut studiile în limba rusă și a îndrăgit de timpuriu literatura rusă cu toți giganții săi. Încercându-și talentul literar, Olga Vrabie a schițat poezii în ambele limbi, rusă și română, fiind însă mereu întristată de greutatea de a se exprima natural în română.
Chiar din timpul liceului tuberculoza amenința să-i distrugă sănătatea. Această boală necruțătoare a vremii a secerat multe vieți, luând după ea mai ales suflete firave de femei nedeprinse cu viața de afară. Din acest motiv, tuberculoza era pe acele timpuri cel mai mare ucigaș al femeilor tinere, făcându-se vinovată de pierderea unor mari talente basarabene care nici nu apucaseră să înflorească.
După o pauză de un an, impusă din cauza problemelor de sănătate, Olga a fost admisă la Universitatea din Iași, facultatea de filologie. În timpul studenției sale tânăra poetă a corespondat cu criticul ieșean Garabet Ibrăileanu, care a decis să o ajute în drumul său de familiarizare cu rigorile limbii române. Impresionat de talentul tinerei poete și de poeziile sale publicate în revista „Viața românească”, G. Ibrăileanu îi oferea cărți pentru ca Olga să cunoască literatura română și să deprindă rigorile stilului literar. Din corespondența celor doi răzbate acea grijă delicată a criticului către discipola sa asaltată de greutăți: „…Sunt convins că posedaţi un adevărat talent poetic, alcătuit dintr-o sensibilitate fină și o imaginaţie delicată. Din nefericire, nu posedaţi bine limba românească. O știţi mai bine decât foarte mulţi basarabeni din pătura cultă, pe care am avut ocazia să-i cunosc, dar nu-i cunoașteţi toate secretele. Vă loviţi mereu de greutăţi. Limba românească e pentru Dv. încă un corset, care vă jenează mișcările. Sunt convins însă că nu va trece multă vreme și veţi învinge această greutate… Sunt convins că atunci când veţi ajunge să vă exprimaţi în românește tot așa de bine ca în rusește, veţi însemna mult în literatura actuală… Cum vedeţi, graţie istoriei nenorocite a Basarabiei, trebuie să treceţi printr-un purgatoriu. Dar să sperăm că va fi scurt.”
La sugestia lui Garabet Ibrăileanu de a corecta pe alocuri poeziile Olgăi, ea răspundea: „Îmi vine greu să scriu în românește, dar acum, mulţumită sprijinului din partea Dv., m-am apucat încă cu mai mare stăruinţă de lucru… Mă chinuiește foarte mult că încă nu pot scri românește drept, fără greșeli. Eu înţeleg că trebuie să se prefacă poeziile mele, dar totuși îmi vine greu să le citesc. … Nu știu să vă scriu mai bine ca să mă înţelegeţi... Știu că altfel nu se poate, că eu singură sunt de vină, căci nu știu limba mea, dar aceasta numai îmi mărește durerea. Eu nu sunt supărată, ci mâhnită.”
Drumul către poezie a fost anevoios, însă dedicația și perseverența de care a dat dovadă în învăţarea limbii române i-au arătat și o altă portiță, abia deschisă de cei mai îndrăzneți cunoscători ai literaturii: traducerea marilor poeți români în limba rusă. În acest sens, Olga Vrabie a reușit, la nici 20 de ani, să traducă destul de reușit poemul „Luceafărul” al lui Mihai Eminescu. De asemenea, poeta a căutat să adune cât mai mult folclor basarabean, să descopere limbajul popular pentru a-și îmbogăți vocabularul și arsenalul poetic. Operele adunate au fost incluse într-un manuscris intitulat „Cântece populare din Basarabia”, în scopul de a căuta poezia autentică, de a se înrudi cu limbajul popular.
Prinsă în ghearele bolii, Olga era conștientă de timpul puțin care i-a mai rămas pe lume. Din acest motiv, tânăra citea, scria, căuta mereu alte și alte izvoare de cunoaștere spre a-și răzbuna puținele zile lăsate creației. În 1923 Olga Vrabie s-a căsătorit cu basarabeanul Gheorghe Năstase, asistent al Universității din Iași. Cuplul, întregit de fiul nou-născut, a plecat în 1925 la Paris, pentru ca Gheorghe să-și continue doctoratul în geologie și geografie la Universitatea din Sorbona. Un an mai târziu familia a fost nevoită să se reîntoarcă din cauza îmbolnăvirii grave a Olgăi. Pe parcursul internării la Sanatoriul TBC din Bârnova (Iași), poeta a început să experimenteze cu scrieri în proză: „Amintiri din sanatoriu”, „Amintiri despre Mitel”, „Fata babei și a moșneagului din pădure”, „Povestea unei prinţese de sticlă”. Timpul scurs fără nici o îmbunătățire a stării de sănătate l-a determinat pe soțul ei, Gheorghe Năstase, să încerce internarea ei la Mănăstirea Văratic, din județul Neamț, unde exista un dispensar pentru cei suferinzi de plămâni. Aici a locuit timp de trei ani, sperând mereu la o însănătoșire miraculoasă, iar pe data de 14 august 1928 a murit în brațele mamei sale. A fost înhumată în cimitirul satului Văratic, iar pe mormântul său fusese fixată o tăbliță pe care scria „Aici odihnește Olga Vrabie”.
Prin anii 2000-2001 mormântul ei nu mai era vizibil, drept pentru care acolo s-a săpat o groapă pentru altcineva. După un metru de săpătură a fost găsit sicriul, oasele și hainele în care a fost îmbrăcată decedata. Lucrurile au fost depozitate într-o nișă dintr-un perete al mănăstirii, astfel încât regretata poetă nu are nici astăzi un loc să-și doarmă somnul de veci.
Poeziile sale nu au fost niciodată adunate și publicate într-un volum deplin. Uitarea s-a așternut peste numele și peste munca ei. Din cauza bolii care a răpit-o la 26 ani, nici contemporanii săi, nici predecesorii, nu au reușit să estimeze la adevărata valoare imensa pierdere pe care a suferit-o literatura noastră autentică.
Abia în 1995, la Editura Timpul din Iași, a fost tipărită placheta Olgăi Vrabie „Poezii”, ediţie îngrijită de Carmen Gabriela Alexandrescu. În Chișinău, o stradă din sectorul Râșcani îi poartă numele. Acestea sunt, din păcate, singurele urme pe care nefericita poetă le-a lăsat în spațiul nostru cultural.
Silvia URSUL
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 306
Susține Natura.md: Devino Patron!
