Omul care nu voia să facă rău

După căderea comunismului am tot căutat să mă întâlnesc cu mulţi basarabeni, născuţi în epoca Marii Uniri, refugiaţi în Ţară în anii 1940 și 1944. Plăcerea comunicării cu ei era imensă. Inteligenţi, bine instruiţi și educaţi, erau adevărate comori documentare, deoarece mă ajutau să cunosc și să înţeleg mai bine istoria. Amintirile lor îmi confirmau descoperirile din arhive și biblioteci, transpunândumă într-o epocă, ba fericită, râvnită de unioniștii de ieri și de azi, ba în una tragică, legată de război și cedarea Basarabiei. Unul dintre acești basarabeni s-a numit Alexandru Pleșca, profesor de muzică în învăţământul secundar din București, dirijor de cor și compozitor.

L-am cunoscut în anii ’90 ai secolului trecut. S-a născut în 1925 la Chișinău, pe strada Viilor. Avea legături sufletești și cu satul Ţânţăreni, Anenii Noi, unde a trăit aproximativ 10 ani după moartea tatălui. Între anii 1939-1940 și 1941-1944 a fost elev la Școala Normală de băieţi „Mihai Viteazul” din Chișinău. La 1940 a rămas cu familia în Basarabia. În 1944 s-a refugiat în com. Buţeni, jud. Arad. Cu timpul a ajuns să locuiască la București. A urmat Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din localitate. Timp de 20 de ani a lucrat profesor de muzică la Liceul „Iulia Hasdeu” din București.

Era un dascăl „modest, activ, pasionat, inventiv și carismatic, care transforma aspiraţia copiilor spre noutate și frumuseţe în capacitatea concretă de a se bucura de muzică, învăţând să cânte, să asculte, să aprecieze în cunoștinţă de cauză frumosul sonor” (Lavinia Coman). Era un nume cunoscut în lumea didactico-coral-componistică din România. Semna lucrările sale „Pleșca- Lăpușneanu”, de la numele judeţului în care a văzut lumina zilei.

Locuia în Titan, cartier în care a stat 10 ani și subsemnata, fiind găzduită de regretatul Andrei Apostol, basarabean din Nimereuca Sorocii, născut în 1934, deportat în Siberia de Gheaţă, împreună cu mama Elisabeta, în 1949. Făceam cu dl Pleșca schimb de vizite. Venea însă mai degrabă dânsul la dl Apostol, apartament din strada Liviu Rebreanu, îmbibat de amintiri, în
care se recrea atmosfera din Basarabia interbelică, și unde se producea legătura între generaţii. Nu o singură dată amintirile dlor Pleșca și Apostol se opreau la subiectul „Cum a fost sub
ocupaţia sovietică din 1940-41?”. Familiile lor au rămas în Basarabia. Asta înseamnă că ambii au cunoscut pe pielea lor sau au fost martori oculari la ororile și abuzurile bolșevice, la manifestările de incultură crasă, impuse de forţe ostile și brutale, de la care au suferit mulți și i-au făcut să se refugieze în 1944 în Ţară. Alexandru Pleșca a evocat o parte din evenimentele acelor ani în „Memorii. Destinul unei vieţi”.

După 1990 Alexandru Pleșca revenea cu bucurie în Basarabia natală. Ne vedeam la Chișinău ori Nișcani și Răciula. Îndemnat de bunul său coleg Vlad Dumbravă, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău și al Conservatorului din Iași, profesor și dirijor de cor în învăţământul secundar din București, Alexandru Pleșca a scris cântecul „Limba Noastră”, pe versurile lui Alexei Mateevici. Altă compoziţie muzicală a fost scrisă de el pe versurile lui Mihai Prepeliţă „Limba Sfântă cea Română”. Impresionat de poezia lui Nicolae Dabija „Ţara mea de dincolo de Prut”, Alexandru Pleșca a transpus-o pe note muzicale pentru coruri mixte și în varianta pentru cor pe voci egale.

Printre volumele lui Alexandru Pleșca se înscrie și „Cântece de dor de Basarabia și Bucovina”: Eminesciana”, apărut în 2009, în care au fost incluse miniaturi corale pe versurile Eugeniei Bulat, Otiliei Cazimir, Anatol Covali, Andrei Ciurunga, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu ș.a.

I-a fost mereu dor de prietenii din Basarabia – Ștefan Andronic, Eugenia Bulat, familia Claudia și Victor Chilianciuc, Boris Movilă, Claudia Partole, Vadim Pirogan, Petrică Popa ș. a. Oamenii ca Alexandru Pleșca îţi inspirau optimism tineresc mai ceva ca tinerii. Avea și un râs tineresc. Nu se lăsa învins de bătrâneţe. Înconjura zilnic imensul parc Titan. Nu ocolea Biserica din parc.

Am aflat mai târziu de moartea sa. Sper să-i găsesc locul de veci, ca să-l cunoască și alţii, și să venim din când în când la acest basarabean cuminte și luminos. Urmează o secvenţă din amintirile regretatului Alexandru Pleșca. Profesoara Fani Borisovna, făcea probabil parte dintre cadrele didactice venite de peste Nistru, cu instruire rudimentară și excesiv politizată. Spre deosebire de dl Pleșca, am avut norocul să cunosc un alt fel de profesoară evreică. Erau anii ’60 când studiam la școala moldovenească nr. 28, din Chișinău. Profesoara se numea Marcela Aronovna.

Avea școală românească interbelică. Ducea așa-numitele „grupe cu instruire prelungită”. Ne ajuta să ne pregătim temele pentru a doua zi, ne scotea la plimbare în pădurea din apropierea școlii, astăzi parcul Valea Trandafirilor, ne citea povești, povestiri și ghicitori din cărţulii vechi românești, îndemnându-ne și pe noi să învăţăm să citim cu grafia latină. Erau oricând la dispoziţia noastră. Le lăsa special pe masă ca să le folosim și în absenţa ei. Făceam parte dintre elevele curioase, care au silabisit din acele cărţi. Nu știu ce simţeau colegele, dar eu eram foarte mândră de asta.

Mi-am reamintit după 1989 de Marcela Aronovna când învăţam să citesc cu grafia latină după broșura „Să citim, să scriem cu litere latine” de Vlad Pohilă, și ziarul „Literatura și arta”, abecedare de odinioară ale miilor de basarabeni. Depuneam efort până la durere de ochi. Atunci am conștientizat că fosta noastră profesoară își permitea un lucru incredibil pentru timpurile sovietice, când literatura română „burghezomoșierească” fusese scoasă din școli și biblioteci.

Cum de nu se temea, m-am întrebat? Cum de n-a denunţat-o nimeni dintre colegi, ori nu i-a interzis conducerea școlii? Mi-am dorit s-o revăd, s-o întreb de multe. Locuia singură într-o cămăruţă mică pe strada Lev Tolstoi, apropiată de gară. Dar cineva dintre colege mi-a spus că Marcela Aronovna a plecat în Israel. Astăzi, îmi amintesc cu drag și recunoștinţă de evreicuţa cu școală românească interbelică.

Alexandru Pleșca-Lăpuşneanu și colegii în apărarea limbii române 

În 1940 familia noastră a rămas în Basarabia. Mi-am continuat studiile, clasa a 5-a, la „deseatiletka” nr. 5 din Chișinău. Directorul era un om cumsecade, dar nu știa limba „moldovenească”. Preda în schimb limba rusă de o ţinută înaltă. O cânta. Nu umbla decât într-o rubașcă rusească legată cu curmei, frânghie cu două ciucuri. Îl chema Ivan Dmitrievici. Am avut „fericirea” să am în acea „deseatiletkă” o profesoară de limba „maldavinească”, Fanea Borisovna. Era harnică, tinerică, studia la fără frecvenţă la Tiraspol, și voia să facă treabă mare cu noi.

– Hai să citim hazeta..., ne îndemna ea. Iaca și zâșe hazeta... Deamu în republica noastră n-a să mai șie lampa cu haz, a să șie lampa lui Ilici”.

Era frumos „lampa lui Ilici”, dar noi care făcusem limba română cu doi profesori excepţionali, Grigore Nagacevschi și Nica, cu studii la Universitatea din Iași, când am auzit-o cu limba „maldavinească” a fost de râsul lumii. Consideram că este o batjocură la adresa limbii române. Elevii mai năzdrăvani o făceau pe Fanea Borisovna să plângă. O imitau „hazeta”, tropăiau din picioare, miorlăiau ca pisicile, ieșeau din dulapuri în chip de stafii, cu cearșafuri albe și mături în mână.

– Chiar așa făceau?, îl întreb, mirată de curajul elevilor.
– Da! Cum puteai suporta limba ei „maldavinească”? Profesorii Nagacevschi și Nica făceau lecţii de înaltă frumuseţe. Fanea Borisovna plângea, continuă dl Pleșca. Era pusă pe treburi mari, dar degeaba. N-avea cu cine să facă așa lecţii. Printre năzdrăvanii clasei erau Aurel Cojan și Nicolae Istrate, care făcea cele mai mari năzdrăvănii. În România a ajuns dirijorul corului „Limba Noastră” de pe lângă Biserica „Precupeţii Noi” din București, în care cântau elevi și eleve de la Seminarul Teologic și Școala Eparhială, foste instituţii de învăţământ din Chișinău. Nagacevschi și Nica erau ofiţeri de rezervă. Concentraţi, au murit la Ţiganca în 1941.

Anul 1940, cu Fanea Borisovna și limba „maldavinească” a fost un an pierdut…

Maria VIERU-IŞAEV,
Bucureşti

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 366

Susține Natura.md: Devino Patron!