Orașul învăluit în flori de măr

O presupusă legendă 

O legendă aparte, care să uimească sau de care să se minuneze cititorii, despre orașul Edineț, nu am prea întâlnit. Se pot găsi informații veridice la cercetătorul Anatol Eremia, specialist în onomastică, despre evoluția cronologică a orașului sau în arhivele primăriei. Unii istorici, interesați de această localitate, ar putea face o radiografie amplă a orașului. O narațiune reală, împletită cu cea fictivă, se poate citi în cartea despre istoria municipiului Edineț de Victor Ladaniuc. Autorul scrie despre o presupusă legendă cu referire la etimologia denumirii.

 Se spune că „în vremuri vechi, demult încărunțite, rătăci aici un turc, căci nu puțini turci ne-au călcat pământurile. Și acel turc s-a oprit la marginea unui râuleț, lângă un podeț care înlesnea trecerea unui drum și a drumeților, purtați de nevoile lor. Turcului i-au căzut dragi aceste locuri și și-a ridicat lângă podeț o cârciumă, iar în scurt timp și-a făcut alături o casă, apoi a mai apărut una...”.

 La prima lectură nu pare nimic impresionant în această legendă, din folclor însă aflăm că de la numele turcului se trage denumirea urbei de la nordul Moldovei. Cert este că sunt semne să credem această poveste. Turcul a ales un loc pitoresc, cu pământ roditor. Timpul, oamenii gospodari, dar mai mult dragostea de acest pământ lăsat de străbuni, n-a fost ca această zonă să fie un pașalâc, ci orașul Edineț, un centru prosper, ușor urbanizat de la nordul Republicii Moldova, cu mari tendințe spre românizare.  

Din alte documente istorice aflăm că Vedinți sau Iadinți, vechi denumiri ale localității, datează din 15 iunie 1431, de pe timpul domnitorului Alexandru cel Bun.       

Unde este cultură, este și economie        

În fruntea Primăriei orașului Edineț îl găsim pe Constantin Cojocaru, un intelectual care vine din învățământ, licențiat în filologie și fost profesor de limba și literatura română. Mulți îl compară, mai în glumă, mai în serios, cu o bobină mare înfășurată în prosop național. Este interesant acest apanaj meșterit de cetățeni - prosoape țesute, vechi de peste o sută de ani, din pânză naturală, cu flori, cu franjuri - care intenționează să se adune pe o lungime de mai bine de 4 km, pe cât se întinde Edinețul, de la un capăt la altul. Pe fiecare prosop, dăruit de edinețeni, sunt indicate numele și prenumele, vechimea prosopului, materia din care este țesut. E o invitație ca locuitorii să lese ceva în patrimoniul național, chiar dacă mulți sunt plecați peste hotare și stabiliți pe multe generații înainte. Poate așa își vor găsi rădăcinile în cartea recordurilor. Atunci când lungimea prosopului va atinge 4 km, spune primarul, vor fi invitați experți să certifice dacă orașul și locuitorii săi merită o pagină a lor în  „Guinness World Records”.

Aflat la al cincilea mandat, primarul C. Cojocaru a reușit să înveșnicească urbea nordică într-o carte despre Edineț, pe care dacă îi răsfoiești paginile ai ce vedea, dar și dacă mergi pe străzile orașului, ai convingerea că realitatea văzută parcă e ruptă din filele unei enciclopedii. Cartea de vizită a Edinețului, cel mai indicat ar fi s-o vezi din trei perspective: socială, economică și culturală. 

În urmă cu mulți ani, când această funcție a devenit o cârmă, responsabilitatea a sporit așa încât edilul nu a privit înapoi să se plângă de neajunsurile și problemele acumulate, ci a găsit o cale optimă ca bugetul să crească de la 8 mln la 135. Când situația financiară, îți permite să faci lucruri bune pentru oamenii, care au avut încredere în tine, faptele se înmulțesc. Și orașul s-a primenit. Pe străzi circulă opt autobuze; pensionarii călătoresc gratis cu taxiul, pentru că Primăria Edineț își permite acest serviciu pentru binele cetățenilor; copiii cu deficiențe locomotorii au un autobuz special de circulație; problema canalizării și a apeductului este rezolvată în proporție de optzeci la sută dintr-un proiect de 5 mln 772 lei, iar din alte proiecte de 3 sau 6 mln euro, Primăria poate rezolva multe probleme ale comunității. Edinețul are peste două mii de agenți economici, 14 rezidenți mari, companii din Germania, Marea Britanie, Ucraina, care își derulează activitatea și aduc mult profit în zonă.  

 Orașul este așezat într-o zonă agroeconomică. Livezile de meri aici sunt o tradiție să crească și să se extindă. Dacă înainte, merele erau duse la combinatul din Cupcini, astăzi agenții economici locali își desfășoară businessul pe teritoriul orașului, iar primarul a mai găsit o soluție la rezolvarea celorlalte  probleme economice. Acum, simbolul orașului este mărul, un măr gigant care te îndeamnă să savurezi frumusețea urbei.     

Localnicii se mai pot lăuda cu un parc, a cărui istorie datează din 1963. I se spune Grădina Publică „Vasile Alecsandri”, cu o suprafață de 45 ha, cu un complex de plantații forestiere, cu alei și monumente. Busturile, care te însoțesc pe aleea centrală, sunt ale lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Eugen Coșeriu, Ion Buzdugan, Trifan Baltă și Dumitru Fusu. Mai sunt și alte monumente care glorifică evenimente istorice, așa cum ar fi Statuia Maicii îndurerate, a băștinașilor căzuți în Al Doilea Război Mondial, podurile, havuzurile, sculpturile și oazele de apă, străjuite de fâșii forestiere se înscriu în peisajul frumos al parcului. Cu un grant de 2,5 milioane de lei și altul de 500 mii de lei din bugetul orașului, în 2010 parcul a căpătat o înfățișare modernă, iar reconstrucția și aducerea lui la standardele înalte ale frumuseții necesită alte investiții.    

Pe plan cultural, menționează primarul C. Cojocaru, împreună cu alți intelectuali, cărora le pasă ca orașul să prospere prin valorile de altădată, se organizează manifestări prin proiecte cu agenții comunitari, cum ar fi biblioteca, Căminul cultural, școlile etc. Din această perspectivă, Primăria Edineț ar fi cap de afiș. Este singura instituție administrativă din cele 898 care are o revistă de cultură și civilizație, iar înfrățirea cu alte primării din România, cum ar fi Săcele, Alba Iulia, Râmnicu Sărat, este o cale de comunicare ce face ca legătura spirituală să se consolideze și mai mult.  

Se lucrează la brandul Edinețului, iar o imagine frumoasă și mulțumitoare pentru cei ce locuiesc aici se realizează în timp și împreună cu cele trei licee - „Mihai Eminescu”, „Pantelimon Halippa”, „Dimitrie Cantemir”, cu Gimnaziul „V. Suhomlinski”, cu școlile de muzică, arte plastice, de sport, cu șase grădinițe, cu bibliotecile și casele de cultură, cu centrul medicilor de familie și cu organizațiile obștești, cu muzeul etc. Sunt instituții care se subordonează Primăriei, iar o colaborare și susținere reciprocă formează o infrastructură solidă și osificată.  

Muzeul Ținutului Edineț, ajuns la jumătate de veac     

Considerat un templu, unde trecutul se întâlnește cu prezentul și dă mâna cu viitorul, Muzeul Ținutului Edineț a fost înființat în 1975. Au urmat cinci ani de muncă colosală pentru colectarea exponatelor, apoi pentru amenajarea expoziției. Clădirea, frumoasă și originală prin arhitectura ei, a fost destinată să fie un centru de păstrare și propagare a istoriei, naturii, tradițiilor și obiceiurilor populare. 

Directorul interimar al muzeului, Galina Mosoric, ne conduce cu amabilitate prin toate sălile. Istoricul instituției impresionează. În 1982 a fost inaugurată prima expoziție staționară de istorie și etnografie cu un patrimoniu de peste 10 000 de piese. În 1984 a fost deschisă secția Natură, iar după prăbușirea urss, în 1993, a fost deschisă secția Artă Populară, în 1997 - secția Istorie. Expozițiile, care valorificau trecutul și aduceau fără restricții istoria adevărată a memoriei noastre, au fost: „Casa mare” cu exponate inedite de artă populară; „În Siberia de gheață frige lacrima pe față”, cu obiecte colectate de la persoanele deportate în Siberia și Kazahstan. La 31 august 2019, pe teritoriul muzeului a fost inaugurat un monument în memoria victimelor deportărilor regimului totalitar comunist. 

Secția de Artă Populară se află într-o clădire cu o istorie aparte, construită între anii 1922-1923 ca sinagogă a comunității evreiești și transformată, din 1993 într-un spațiu dedicat patrimoniului local. Aici, vizitatorii pot descoperi peste 500 de exponate autentice, menționează Galina Mosoric, fiecare spunând povestea meșteșugarilor din satele raionului Edineț. Secția are mai multe săli, iar o vizită aici te duce într-o călătorie în timpul istoric să afli cum a fost prelucrată piatra de cioplitorii din Brânzeni și Gordinești și transformată în elemente arhitecturale: hornuri, monumente funerare și răstigniri sculptate cu măiestrie. Obiectele prelucrate din lemn sau din fier, costumele populare sau obiectele țesute sunt o istorie vie din care descoperim ce comori inegalabile ne-au lăsat strămoșii.         

Muzeul are peste 4 mii de piese, care constituie covoare de peste un secol, țesute în culori vegetale, unele aduse și din Bucovina, 27 de mii de obiecte diferite –  cărți, ziare, prosoape, obiecte de ceramică. Anual, vin peste 5 mii de vizitatori, cu  mențiunea că intrarea e gratis pentru toți. Aici se fac lecții de istorie, iar tinerii sau vizitatorii de orice vârstă se pot conecta la rădăcinile acestui tărâm bogat în cultură și istorie.     

Școala, o provocare serioasă pentru tineri   

Din arhive cităm că la 1862 Edinețul era un târgușor, iar în târgul de altădată nu putea să lipsească școala. Și cum procesul de urbanizare începe cu învățătura și educația, în 1861 se deschide prima școală și o școală parohială bisericească, iar peste șase ani a fost inaugurată o școală cu patru clase pentru fete. Cei interesați de trecut mai spun că aici a funcționat și un seminar teologic.    

O școală în care învățătura reprezintă o chemare este Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” (director Natalia Cojocari). Aici învață peste 700 de elevi, în săli de clasă spațioase, cu condiții bune pe care părinții lor nu le-au avut, dar au moștenit de la ei dorința de a învăța.   

Grupul tinerilor jurnaliști, conduși de Alina Bucătaru, profesoară de limba și literatura română, adunați în incinta bibliotecii școlii, au demonstrat că patronul spiritual Eminescu le urmărește creșterea spirituală, interesul de carte e un dar prețios care nu se poate înlocui cu provocările efemere ale adolescenței. Instruirea se face continuu la liceu de la înființare și până în prezent, iar o dovadă este ștafeta între generații de profesori: de la tânăra speranță în pedagogie Cristina Dulcea până la decanul de vârstă Alina Radu. Biblioteca, un spațiu mare, în care numărul de cărți este aproape neîncăpător, este în grija bibliotecarei Svetlana Cosovan, care deseori îi adună pe elevi. Școala este o provocare pentru tineri, pentru că și cadrele didactice își valorifică priceperea profesională în experiențe noi cu elevii, parcursul didactic fiind mereu susținut de inspectoarele Angela Moraru și Iana Moraru. 

Edineț este orașul de care te desparți cu greu, cu speranța că în curând te vei reîntoarce să-i admiri chipul primăvăratic, inundat de pomii și merii în floare.  

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 397

Susține Natura.md: Devino Patron!